[ioanna]

Fallen: Astept comentariile voastre.

In Evanghelie exista informatii despre ingeri, inclusiv despre Lucifer, caderea sa nu e un mit, ci are baza scripturistica. Ceea ce nu e precizat in mod direct e momentul facerii ingerilor. Cei care cunosc in amanunt pozitia Sfintilor Parinti pot sa vina cu precizari suplimentare pe acest subiect, cert e ca fiind creaturile cele mai apropiate de Dumnezeu, putem deduce ca acestea au fost create primele. Se poate ca primul verset din Facere – “la inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” , sa se refere si la acest moment, cerul fiind un simbol al lumii informale (angelica), sau cel de al treilea verset "sa fie lumina”, o lumina diferita de cea solara , o reflexie a luminii Lui Dumnezeu. Prin participarea lor la esenta luminii, ingerii sunt singurele creaturi care asista la facerea lumii, ei sunt martori ai inceputului, asa cum vor fi martori ai sfarsitului, ei traiesc euforia si incantarea creatiei, fiind un fel de cutie de rezonanta a creatiei, fiecarui gest creator raspunzandu-i un ecou- jubilatia simfonica a ingerilor ( muzica sferelor). Ingerii, serafimii si heruvimii creati de Dumnezeu sunt numiti “stelele diminetii” si fii ai Lui Dumnezeu (Iov 38:7)

Ezechiel 28: 12-17 creioneaza portretul lui Lucifer, inger de lumina si capetenia celei de a doua trepte ingeresti, (Isaia 14:14), ce a ajuns pe treapta superioara a desavarsirii.

„Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu:Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin deînţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe.(...) Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.(...) Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta.” (Ezechiel 28:12-17).

Caderea lui Lucifer e un refuz al statutului creatural. El se crede ajuns pe masura Tatalui si cade pe masura ce refuza sa-si satureze spatiul de crestere, blocandu-se in propria sa limita. Boala demonica e fascinatia de sine, ceea ce-l face sa caute implinirea pe cont propriu, fara raportarea la Dumnezeu. Cresterea se obtine prin sacrificiu, prin asumarea unei functii slujitoare, tocmai aceea pe care natura demonica , pe care si-a supraadaugat-o, o exclude.

Lumea creata e o oglinda a ordinii divine, fiind o ordine dinamica, un drum catre Dumnezeu, catre reintegrarea in modelul suprem. Conform Scripturii, ingerii sunt cei creati pentru a calauzi lumea spre orizontul salvarii, ei sunt cei care “administreaza” fiecare zona a lumii create, sunt un fel de anvelopanta a identitatii noastre. Omul este incununarea creatiei, iar in jurul sau, in universul sau imaginal, graviteaza “ingerii” , care prin actiunile lor indica “cum ar trebui sa fie” curgerea vietii omului si a lumii, ei fiind o potentarea transcendenta a realului. Prezenta angelica la nivelurile lumii create e descrisa in Scriptura (Apocalipsa 7:1,3, 14:8, 16: 4,5) Se poate vorbi de o diferentiere a muncii in lumea informala(angelica), la fel ca in lumea formala,din moment ce fiecare din rangurile ierarhiei ceresti are in sarcina o anumita zona.

Cand Lucifer a vrut sa iasa din conditia intervalului ( a doua treapta ingereasca), pentru a se instala la limita sa superioara ( Isaia 14: 12-14) , intreg universul angelic s-a fisurat. Cand nu se mai percepe pe sine ca interval, ca punte intre doua departari, ingerul devine demon. „Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfant si astfel s-a transformat in diavol”( Luca 10:18)

Revolta angelica initiata de Lucifer a antrenat dupa sine o treime din cetele ingeresti:„Cu coada trăgea după ela treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ.” (Apocalipsa 12:4)

„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul.Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana,acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” (Apocalipsa 12:7-9).

Episodul razvratirii angelice il putem considera o parabola a dislocarii, a conflictului cu propria natura. Condamnati sa-si savureze in eternitate plenitudinea, ingerii nu pot trai transfigurarea, urcusul metanoic spre trepte mai inalte, ei fiind creati pentru a calauzi toate ale lumii spre propiul rost, spre incununarea eschatologica a destinului lor. Ei “pururea vad fata Tatalui” (Matei 18:10) sunt oglindirea Fetei catre care privesc. Cine contempla chipurile ingeresti, intalneste, in lumina lor, aceasta oglindire. In momentul in care privind spre Tatal, nu vad altceva decat imaginea distorsionata a eului propriu, ei cad. Fascinatia de sine e specifica celui cazut. Diavolul e astfel definit printr-un dualism ireconciliabil: natura sa buna creata si suprapersonalitatea negativa autocreata.

Daca Dumnezeu ar fi intervenit, nimicindu-l pe Lucifer si pe cei razvratiti pe care acesta i-a atras de partea sa, ceilalti l-ar fi perceput pe Dumnezeu ca pe un tiran autoritar, insa El vrea sa fie slujit din iubire, nu din frica. De aceea a fost nevoie sa ingaduie raul ,astfel incat toti sa poata vedea consecintele nefaste pe care pacatul , ce era pana atunci necunoscut lumii angelice, poate sa le atraga dupa sine, sa nu mai existe dubii cu privire la natura lui si la justetea eradicarii sale. Pacatul angelic e caderea, pacatul omenesc e ridicarea spre cei cazuti, spre euforia caderii, iar in acest amestec de cadere extatica si inaltare trufasa sta forta pacatului. Pierderea simtului de orientare ascendenta este efectul interventiei luciferice.

Prin tolerarea prezentei “raului” in creatie, Dumnezeu nu ne ispiteste, ci ingaduie ispita pentru a ne intari in bine si nu pentru a ne prabusi in rau, caci orice ispita poate fi invinsa (1 Corinteni 10:13) Dupa cum spuneauSfintii Parinti "a nu avea experienta momelii raului e propriu firii dumnezeiesti, nu celei omenesti”, insa noi avem mijloacele necesare de a invinge.

„Aripa” e semnul distinctiv comun ingerilor si oamenilor, e o emblema a urcusului duhovnicesc, al stradaniei slujitoare, functie sluitoare pe care natura supraadaugata a Diavolului o exclude. „Indraznirea catre Dumnezeu" e “aripa”. Cel ajuns pe treapta cunoasterii desavarsite „poate zbura, purtat de aripi, in planurile cele nevazute”. Despre Dumnezeu insusi se vorbeste ca despre o fiinta inaripata (Psalmi 17:8 , 36:7). Lucifer(diavolul) e sinteza fortelor care dezintegreaza personalitatea, care priveste cu ura creatia divina, dorind sa franga aripile oricarui care incearca sa se inalte spre Dumnezeu, sa fie asemeni lui, cu aripile taiate. El nu mai poate zbura pentru ca a alunecat spre "corporalitate", prin legarea sa de o materie (focul) ce nu-i mai ingaduie zborul liber al exaltarii.