Poestea baiatului si a pomului sau fructifer
Cu multă vreme în urmă, în curtea unei gospodării, își ducea veacul un măr, un impunător pom fructifer. Băiatul fermierilor își petrecea zilnic ore întregi prin preajma acestuia, urcându-se în copac, savurând delicioasele fructe și odihnindu-se la umbra binefăcătoare a acestuia. Se simțea atras și atașat de măr, jucându-se cu nesaț și nutrind o puternică afecțiune față de acesta.
Astfel trecură anii…
Într-o bună zi, tânărul sosi in fata mărului, dar de data această afișând o mutrișoară tristă și plictisită. Vâzându-l supărat, mărul i se adresă: „Hai să te joci cu mine, așa cum faci mai mereu.”
„Nu mai sunt un copil, nu se mai cade să mă distrez cu crengile și poamele tale.” – răspunse posomorât adolescentul – „Vreau să am diverse lucruri și pentru asta am nevoie de bani,” conchise junele.
După câteva clipe de tăcere, pomul reacționă sugerându-i următoarele: „Regret, dar eu nu am bani. Însă, am suficiente mere. Așa că, poți culege toate fructele mele, le vinzi și astfel vei dispune de suma necesară achiziționării celor dorite.”
Înseninat și cu o față bucuroasă, tânărul tâșni și recoltă toate merele existente, făcându-se mai apoi nevăzut. Zilele treceau și feciorul nu se mai arătă prin preajma prietenului său fructifer. Datorită absenței acestuia, copacul căzu într-o adâncă melancolie…
Dar, după ani și ani, reapăru băiatul devenit între timp bărbat în toată regula. Fericit, pomul i se adresă: „Ce mă bucur să te revăd! Hai să ne jucăm, așa cum făceam pe vremuri…”
„Nu am timp de distracții.” – reacționă feciorul – „Trebuie să am grijă de familia mea și trebuie să le asigur un acoperiș deasupra capului. Dar, nu avem unde locui. Mă poți ajuta?”
Căzând pe gânduri, după câteva momente de tăcere, copacul îi spuse: „Îmi pare rău, dar eu nu am o casă să v-o dăruiesc. Dar, uite, poți folosi crengile și ramurile mele pentru a-ți ridica o locuință pentru tine și familia ta.” Zis și făcut: omul tăie toate brațele copacului și-l părăsi încântat de rezolvarea problemei lui. Și de această dată mărul se simți împlinit pentru că a reușit, atât cât a putut, să-l ajute pe amicul său.
Anii treceau și pomul suferea din nou de singurătate, de absența celui drag.
Dar, la începutul unei toride zile de vară, reapăru maturizatul său prieten. Mărul radia de fericire și exaltat îl invită: „Hai, hai să ne jucăm ca pe vremuri…”
„Îmbătrânesc,” – spuse omul – „Aș vrea să mă avânt în larg, să mă relaxez un pic. Dar nu am barcă să pot naviga. N-ai cumva tu una?”
Fără să stea pe gânduri, mărul își oferi sprijinul obișnuit: „Uite, ia trunchiul meu și făurește-ți o barcă. Astfel vei putea să ieși la mare și să fii fericit.” Ca de obicei, bărbatul trecu la acțiune și disecă trupul pomului, dispărând, din nou, vreme îndelungată…
Însă, după decenii, își făcu, în sfârșit, apariția băiatul nostru ajuns la bătrânețe.
Copacul, parcă simțindu-se vinovat, îi adresă următoarele cuvinte: „Îmi pare tare rău, băiete, dar nu îți mai pot oferi nimic. Nu mai rodesc fructe…”
„Nici o problemă”, reacționă interlocutorul, „nici eu nu mai dinți ca să le pot mânca.”
„Nu mai am nici trunchiul pe care te cățărai odată…”, continuă pomul.
„Nu contează”, replică cel în vârstă, „sunt mult prea bătrân ca să mai pot urca.”
„În acest caz”, reacționă lâcrimând pomul fructifer, „nu-ți mai pot oferi decât rădăcinele mele seculare.”
„Adevărul este că, în acest moment, nu mai am nevoie nici eu de prea multe… Doresc doar un loc unde să-mi odihnesc oasele îmbătrânite.” – replică moșneagul.
„Foarte bine! În acest caz, rădăcinile mele ostoite îți pot oferi culcușul cel mai comod pentru a-ți obloji obositele oase ale tale.”
Fără să stea pe gânduri, omul se întinse la poalele mărului, gazda bucurându-se printre lacrimi de ultimul posibil ajutor acordat…
Această poveste se adresează nouă tuturor. Mărul este precum părinții noștri.
Copii fiind, ne făcea mare plăcere să petrecem mult timp jucându-ne cu mămica și tăticul nostru. Maturizându-ne, părăsim casa părintească, revenind doar atunci când suntem la ananghie sau avem nevoie de sprijinul părinților.
Indiferent de greutățile sau suferințele lor, părinții vor fi mereu acolo pentru noi, încercând să ne dea totul doar pentru a ne vedea fericiți și împliniți.
Bănuiești că tânărul nostru s-a comportat cu cruzime față de pomul fructifer, nu?
Dar, în realitate, acesta este comportamentul nostru, al tuturora, față de proprii părinți.
Îi considerăm drept o sursă inepuizabilă, indiscutabil doar a noastră, fără să apreciem adevărata lor valoare… decât mult, mult prea târziu…
|