CAP DE SPOVEDANIE
poem neptic (6)
Venea-n amurg și se ducea cu zorii,
de ani întregi, dar doar pe lună plină...
Ședea-n genunchi, la fel cu rugătorii,
și ochii ei făceau în jur lumină.
Era frumoasă, Doamne, de nespus
și-atît de tristă-ncît durea privirea,
un plînset toată de la tălpi în sus,
cum n-am văzut nicicînd și nicăirea.
În coama ei se alinta văzduhul
ca-ntr-un frunziș de toamnă ruginie,
iar eu, răpit cu văzul și cu duhul,
săpat păream în piatra din chilie...
Crezui întîi că-i vraja minții mele,
precum în vis ceva ți se năzare,
dar n-avea urma ei cum să mă-nșele,
căci zile-ntregi se deslușea-n cărare.
Știam că e aievea și e-n trup,
și cîte dăți îmi răsărea în minte,
cu greu răzbeam din vrajă să mă rup
și să mă-ntorc la sîrgul celor sfinte.
Fiorii dulci îmi stăruiau în oase
și sîngele-mi cînta pe limba lui,
iar Dumnezeul gleznelor frumoase
părea milos cum nici un altul nu-i...
Crezui apoi că-i drac împielițat,
cum mulți zic frații că le dau tîrcoale,
dar n-avea-n ea umbrire de păcat,
nici nu-și vădise farmecele goale.
Nu mă privea și nu-mi grăia nicicînd,
ci doar ardea în muta ei durere,
cu lacrimi mari pe gene scăpărînd,
ca o Marie pînă la-nviere.
Era prea înger ca să fie drac,
iar ca să fie înger – prea femeie!
Și cîte cruci n-am prididit să-mi fac,
nici gînd vreuna tresăriri să-i deie...
Crezui atunci că chiar femeie-ar fi,
muncită-n duh de jalea lumii toată,
dar cum s-ajungă singură-n pustii
de-atîtea ori – și pururi neschimbată?!
Ce taină-a nopții ar putea s-o poarte
desculță-aci, în straiul ei subțire,
și ce blestem de viață și de moarte
ar arde-așa cum arde-a ei privire?!
Și mai ales cum ar putea să-ncapă
în trup lumesc atîta frumusețe
cum nici în slavă, cînd de zi se crapă,
n-arată firea mai sublime fețe?!...
Nemaiștiind eu însumi ce să-mi spun,
l-am întrebat pe-un avvă vechi de zile,
și-acela-mi zise: „O să-ți par nebun,
dar cred că-aceea-i coasta ta, copile!
Aflînd pe-Adam căindu-se în tine,
s-a îndurat anume Dumnezeu
să nu fii singur, ci să ai cu cine
să-ți plîngi de viu păcatele din greu.
Și să înveți că jalea e frumoasă
cînd stă cu ochii ațintiți spre cer,
și-n ea se frînge și a morții coasă,
și ascuțitul dracului hanger...
Iar frumusețea nu e poticnire
decît atunci cînd pierdem tîlcul ei:
altminteri se-mplinește prin iubire
și tot ce este are-n ea temei.
Doar simțurile cată să-ți păzești,
căci hoațe sînt și chiar din rai te fură,
dar tot cu ele, dacă vrednic ești,
poți slava Lui s-o vezi în ghicitură”.
Amin, părinte! Și-am plecat uimit
și fermecat în sinea mea de mine...
Dar astă-noapte luna s-a-mplinit
și ea n-a fost... Și simt că nu mai vine...
Îmi trec pe coaste mîna sub veșmînt
și-mi crește-n trup o-nfiorare rece...
De fuga ei de vină dacă sînt,
osînda mea pe toate le întrece...
Răzvan Codrescu
|