Si eu te imbratisez Cristi,mereu ai tu o vorba buna-n traista ta.Deschizi usa,pui masa,intimpini cu bucurie pe toata lumea.Asa esti tu.Eu,m-am gandit adesea,abuzez de citate.Vreau sa fac pe desteptu si din nefericire cateodata imi si iese mascarada.Oricum,am citit recent un mic articol scris de Andrei Plesu,intitulat ,,Citatul ca arma alba".Imi dedic si imi aplic palmele din acest articol :)
,,De obicei, a fi un autor des citat e un simptom al gloriei, o încununare. În literatura de specialitate, numărul lucrărilor în care apari ca referință a devenit chiar un criteriu de validitate științifică. Există o mare cantitate de
site-uri care te introduc într-o junglă practic infinită de „vorbe celebre“. S-ar zice că, dacă le citești, înțelegi tot: sînt ample compendii de înțelepciune, care acoperă întreaga problematică a lumii și adună laolaltă toată floarea aforisticii, de la Platon la Valeriu Butulescu. Am cunoscut o mulțime de inși care țin în buzunar caiețele dolofane pline de sentințe solemne, bune de plasat în felurite conversații de salon. Alții răspund oricărei întrebări printr-o puzderie de citate bine memorate, ceea ce îi dispensează de efortul și răspunderea unei opinii personale.
Citatul e un excelent auxiliar, atunci cînd vrei să epatezi, să te legitimezi, să-ți camuflezi lipsa de idei. Nu zic că, în sine, a practica citatul e dezonorant. Dar e un fapt că, de multe ori, cel care citează nu are discernămîntul, civilizația, adecvarea necesare pentru a se folosi decent de citat: ba mai mult, citează în așa fel încît se compromite nu numai pe sine, dar și pe autorul – inocent – al citatului.
În aceste condiții, citatul funcționează ca o armă albă. Își ucide scurt și sîngeros sursa, lăsînd să se înțeleagă că celebritățile lumii sînt o adunătură de caraghioși, de maeștri ai platitudinii. Dacă sub aforismul: „Dumnezeu este un adevăr universal“ pui numele lui Einstein, Einstein iese prost. Cînd citezi, trebuie să ai mereu conștiința că orice citat subîntinde o rețea, ilustrează un context larg și nu se poate percepe într-o lumină clară decît pe fundalul suitei de idei în care se integrează. Altfel, e ca și cum ai izola dintr-o frază o prepoziție sau o silabă. Dacă, din Constantin Noica, alegi propoziții de genul: „Tragicul se naște din aburul vieții“ sau „Fiecare filozof explică, în felul său, aceleași lucruri, pare-se“, nu reușești decît să confecționezi portretul unui scriitor de mîna a doua și al unui gînditor cotropit de banalități.
Nu e nevoie de Constantin Noica, dacă vrei să spui că toți filozofii se ocupă cam de aceleași probleme. Culmi de banalitate pot fi extrase și din Shakespeare, dacă cel care îl citește nu-i știe întregul și îi atribuie „descoperiri“ de duzină: „Căderea e un mijloc de a te ridica mai sus“ exprimă un adevăr pe care îl poți auzi de la orice mătușă trecută prin viață, de la orice șprițar de cartier. Printre marile vorbe de duh shakespeariene, am găsit, ca citat autonom, și „Restul e tăcere“. Care rest? Ce
nu e tăcere? – se întreabă, perplex, cel care n-a citit
Hamlet și dă peste această obscură afirmație. De ce i s-a părut antologatorului că are dinainte o afirmație plină de miez? În sine, ea nu comunică, de fapt, nimic. Tot din Shakespeare este extras și panseul următor: „Oamenii care vorbesc puțin sînt cei mai buni“. De la „dacă tăceai filozof rămîneai“ la „tăcerea e de aur“, folclorul sapiențial e plin de asemenea declarații și nu avea nevoie de tonul apodictic al scriitorului englez pentru a se reformula.
De curînd, am lansat o carte la Cluj. Am încercat să spun ceva despre conținutul ultimei mele cărți și, la urmă, cu colocvialitatea inerentă stilului oral, am suspendat prelungirea discursului cu o frază de genul: „Veți vedea, de altfel, și singuri, ce se mai găsește în acest jurnal“. O gazetă grăbită să rezume vorbirea mea titrează: „Andrei Pleșu: În jurnal veți vedea ce veți găsi“, ca și cum ar fi vorba de o idee centrală a cărții sau a discursului meu. Cineva care n-a fost de față poate crede că m-am epuizat, la Cluj, în vorbe goale. Oi fi spus, probabil, și vreo prostie. Dar textul citat nu e nici măcar atît. L-am citit stupefiat și am înghițit în sec.
Citatul a izbit din plin: dacă tăceam, filozof rămîneam..." :)
Cu drag, prietenul tau aiurit.