„ Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mîngîiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sînt de piatră, și din piatra aceasta scăpărăm scînteile liberei-cugetări, noi românii foști ortodocși, cari sîntem mai deștepți, mai luminați, mai mîndri, mai puternici decît toate neamurile lumii. (…)
Închine-se nerozii.
Filozofia noastră se pune mai presus de nevoile închinăciunii.
Clopotele – zgomot!
Icoanele – fleacuri!
Credința – moft!
Închiză-se bisericile, surpă-se zidurile lor!
Părinții noștri cari le-au zidit erau niște barbari, niște primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritual de examen. Noi sîntem oameni moderni. Măture-se dărîmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, piețe vaste, pe cari, după cerințele progresului, să se zidească oteluri mărețe și cluburi politice, teatre de varietăți și burse de comerț! Și nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dînsul, ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată.
Un slujitor al altarului cînd stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit și maltratat ca odinioară Sf. Ignațius al Constantinopolului, mi-a spus cu adînc amar
– Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu, părinte, i-am răspuns; nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu? cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în pușcării locașurile sfinte, închinate credinței străbune, unde zac osăminte de măreți voievozi?
Se va schimba lumea noastră românească?
Va mai vrea Dumnezeu s-o reîntoarcă la dînsul?
Dumnezeu știe.“
I.L. Caragiale, în Opere, vol. IV, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II“, 1938
Last edited by ioanna; 09.09.2011 at 01:17:35.
|