[ALEXANDRU ANASTASIU]

Dragii mei, ca să înţelegeţi de ce foloseşte Scotland un aşa ton, şi să vă fie milă, să nu-l judecaţi, trebuie să vedeţi că nu e de la el ci de la duhul calvinismului care vede în dumnezeul lor un răzbunător pentru onoarea sa lezată, un împătimit de mânie şi un strivitor sângeros al făpturii sale. Toţi oamenii vor să fie asemenea dumnezeului lor deci nu vă miraţi de tonul pe care cu greu îl stăpâneşte scoţianul, fierbe în el. Vă dau acum un text clasic pe la ei şi o să vedeţi că Scotland este mult înmuiat, mai apropiat de Ortodoxie, prin rugăciunile unora de pe forum şi mijlocirile Stăpânei:



Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios

Trăind într-un asemenea veac secularizat şi prosper, pentru mine este dificil să înţeleg deplin impactul imens pe care 1-a avut asupra Occidentului modul juridic de a înţelege ispăşirea. Concepţia despre Dumnezeu ca un Judecător feroce, mânios, răzbunător, care îşi varsă mânia Sa divină asupra Fiului Său, Iisus, din „iubire" pentru noi, păcătoşii, pare absurdă pentru mulţi necreştini. Astfel se explică, în parte, de ce atâtor de mulţi oameni le repugnă bisericile instituţionale şi recunosc că 11 admiră pe Iisus doar la un nivel strict personal şi neinstituţional.
Aşa cum am mărturisit înainte, de-a lungul anilor, dai" mai ales în tinereţe, am avut mai mulţi prieteni creştini calvinişti înfocaţi, iar pe unii dintre ei îi consider ca fiind mult mai spirituali decât mine. Ei au o foarte mare admiraţie faţă de conducătorii colonişti americani a ceea ce este numit îndeobşte Marea Deşteptare [The Great Awakening], care a avut loc la începutul anilor 1770 şi din ale căror rânduri fac parte doi evanghelişti proeminenţi: Jonathan Edwaids şi George Whitefield, amândoi aprigi predicatori şi apărători devotaţi ai moştenirii calviniste şi puritane. Aceştia doi au avut un impact imens asupra coloniilor americane din timpul lor.
în cele ce urmează vom reda câteva pasaje din cea mai faimoasă predică a lui Jonathan Edwards, ,Răcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios" [Sinners in the Hands of an Angry God]. Aceasta este o predică de mare importanţă istorică fiindcă este reprezentativă pentru concepţia despre Dumnezeu care a dominat creştinismul occidental după Marea Schismă din secolul al Xl-lea dintre Răsăritul Ortodox şi Apusul Romano-catolic. A se observa cât de des este folosit cuvântul „mânie".


„Aceşti oameni merită să fie aruncaţi în iad. Dreptatea divină niciodată nu se împotriveşte, niciodată nu are obiecţii de adus atunci când Dumnezeu îşi foloseşte puterea ca să nenorocească pe astfel de oameni. Dimpotrivă, dreptatea cere cu glas răsunător o pedeapsă infinită pentru păcatele acestor oameni... Aceşti oameni sub deja sub o sentinţă de condamnare la iad... Mânia lui Dumnezeu este aprinsă împotriva lor. Nenorocirea lor nu doarme. Prăpastia este pregătită. Cuptorul este încins, gata să-i primească. Flăcările sunt pregătite şi radiază. Strălucitoarea Lui sabie este ascuţită şi ţinută deasupra păcătoşilor. Prăpastia şi-a deschis gura larg sub picioarele lor pentru a-i înghiţi...
Dumnezeu nu este obligat şi nu s-a legat prin nici o promisiune să ţină pe omul firesc departe de flăcările iadului, nici măcar o clipă... Aşa se face că oamenii fireşti sunt ţinuţi în palma lui Dumnezeu, deasupra prăpăstiei iadului. Ei au meritat această prăpastie de foc şi sunt deja condamnaţi ca să-şi petreacă veşnicia acolo. Dumnezeu este teribil de vexat. Mânia Lui e la fel de mare împotriva acestor oameni, precum împotriva celor ce actualmente suferă execuţia mâniei Sale în iad. In plus, aceşti oameni nu au făcut nimic ca să domolească sau să abată mânia lui Dumnezeu de la ei. Dumnezeu nu e legat de vreo promisiune ca să-i ţină departe de flăcările iadului. Diavolul îi aşteaptă, iadul stă cu gura căscată larg pentru ei, flăcările se adună pentru a-i înghiţi. Focul închis in propriile lor inimi îi determină să se lupte pentru a scăpa de acest destin oribil... tot ceea ce-i susţine in fiecare moment e doar voia arbitrară si nelegată de nici un legământ a unui Dumnezeu enervat...
Mânia lui Dumnezeu este ca un râu ţinut sub control cu ajutorul unui baraj. Apa se face tot mai multă pe zi ce trece, se ridică tot mai sus, pana când un debuşeu este fixat. Odată cu trecerea timpului, presiunea se face tot mai mare şi apa curge tot mai puternic atunci când este lăsată liberă. Este adevărat că judecata împotriva faptelor tale rele nu a fost executată deocamdată. Inundaţia răzbunării lui Dumnezeu a fost restrânsă. Dar în acelaşi timp, vina îţi creşte în mod continuu, şi tu-ţi strângi zilnic o comoară de mânie. Apa se înalţă în mod constant şi presiunea ei devine din ce în ce mai mare şi numai buna plăcere a lui Dumnezeu barează râul acestei mânii care nu vrea să fie oprit şi se loveşte mereu de dig, încercând să meargă înainte. Dacă Dumnezeu şi-ar trage mâna înapoi, digul ar ceda brusc şi înfocata inundaţie a ferocităţii şi mâniei divine s-ar îmbulzi înainte cu o furie de neconceput şi ar veni asupra ta cu o putere omnipotentă spre a te distruge...
Aşa se face că toţi aceia dintre voi care nu a-ţi trecut printr-o mare schimbare a inimii prin marea putere a Duhului lui Dumnezeu în sufletele voastre, toţi aceia dintre voi care nu a-ţi fost născuţi din nou, care nu a-ţi fost schimbaţi în fiinţe noi şi înviaţi din moarte spirituală la o stare în care totul s-a făcut nou, toţi aceia care nu a-ţi experimentat lumina şi viaţa, sunteţi în mâinile unui Dumnezeu mânios...
Dumnezeul care te ţine deasupra prăpăstiei iadului după cum cineva ar ţine un păianjen sau un fel de insectă dezgustătoare deasupra focului, e scârbit de tine şi e îngrozitor de provocat. Mânia lui îndreptată asupra ta arde ca un foc. în ochii Lui, tu eşti vrednic numai şi numai ca să fii aruncat în foc. El are ochii prea curaţi ca să poată privi înspre tine. Tu eşti de zece mii de ori mai monstruos în ochii lui Dumnezeu decât cel mai veninos şarpe. Tu l-ai ofensat pe Dumnezeu mai mult decât a putut oricare rebel, oricât de încăpăţânat ar fi el, să-şi ofenseze regele şi, totuşi, numai mâna Lui te face să nu cazi chiar în clipa aceasta în foc...
Gândeşte-te la următoarele, tu care eşti prezent aici şi încă nu eşti născut din nou. Gândeşte-te că Dumnezeu îşi va executa cu siguranţă mânia Sa feroce, ceea ce implică faptul că mânia va fi dată fără milă. Când Dumnezeu va privi inefabila ta situaţie, când va privi tortura ta şi va vedea cât ele disproporţionată este în comparaţie cu puterea ta, când va vedea cum sărmanul tău suflet este strivit, cum cade într-o umbră nesfârşită, El nu va avea nici un pic de milă pentru tine, El nu va mai amâna execuţia mâniei Sale şi nici nu-şi va uşura mâna apăsătoare. Atunci nu va fi nici o moderaţie sau milă. Dumnezeu nu-şi va opri furtuna, nu va avea nici un pic de interes pentru binele tău, nu se va îngrijora de faptul că s-ar putea să suferi prea mult. El se va asigura numai ca toată suferinţa ta să fie potrivită cu cererile dreptăţii... Dumnezeu nu va avea nici un folos pentru tine decât să te arunce în suferinţă şi vei continua să foloseşti stăpânului ca un vas al mâniei pentru totdeauna. Un vas ca tine nu va fi bun de altceva decât de a fi umplut cu mânie.
Când marele şi mâniosul Dumnezeu se va ridica şi îşi va execut! groaznica răzbunare împotriva sărmanului păcătos, şi când nenorocitul va suferi din plin infinita greutate şi putere a indignării Lui, Dumnezeu va chei iu tot universul să privească teribila maiestate şi puternica putere care se vede- în suferinţa acestui păcătos... Avem de a face cu o mânie veşnică... «ciu. cunoaşte puterea mâniei lui Dumnezeu?»... Aşadar, toţi cei ce sunt fiu Hristos să se trezească acum şi să fugă de mânia viitoare. Mânia Atotputernicului Dumnezeu planează fără îndoială asupra unei mari părţi a acestei congregaţii. Fugiţi afară din Sodoma: «Grăbiţi-vă şi scăpaţi-vă vieţile, nu priviţi înapoia voastră, scăpaţi la munţi căci altfel veţi fi consumaţi de focul sfintei mânii»"28.


Desigur, trebuie să recunoaştem că dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu, cu toţii ne-am coborî în abisul întristării şi chinului veşnic. Axarea pe judecata pe care o merităm poate aduce pe câţiva la pocăinţă. însă, această prezentare a lui Dumnezeu ca o fiinţă răzbunătoare, lipsită de compasiune, îmi stârneşte repulsie. Nu pot accepta că această mânie exprimă, cumva, o iubire mai profundă. Cu siguranţă, această predică nu-L înfăţişează pe Dumnezeu ca iubitor de duşmani. Nu este de mirare că atât de mulţi, atunci când s-au confruntat cu o astfel de imagine a lui Dumnezeu, au simţit repulsie şi au urmat alte religii, sau au devenit atei şi anticreştini.


Îl aşteptăm aşadar pe scoţian să lase mânia, răzbunarea, onoarea, duelurile învăţate de la dumnezeul lui şi să vină la Dumnezeul Cel adevărat, la Hristos care a murit pentru păcătoşi ca să-i mântuiască pe toţi, dacă vor, adică să vină la iubire ca să devină român şi ortodox.

Cu durere şi dragoste, Alexandru