[delia31]

3.
Razletii pelerini, intorsi de la Ierusalim, il asculta, ii dau dreptate. Cu toate astea, pur si simplu nu-L recunosc.
Nu e singurul caz in care nu e recunscut. Si Maria Magdalena il confundase cu gradinarul, cei 11 nu indraznesc sa-L intrebe cine e, desi stiau ca Domnul este.

Doar ca ce se intampla cu Luca si Cleopa e altceva: nu e vorba de incapacitatea lor de a percepe Invierea, ci de faptul ca Insusi Cel Inviat le tine ochii launtrici inchisi. Hristos, insusi opereaza asupra lor neputinta de a-L identifica.

Cu alte cuvinte, El refuza sa li se descopere, dar nu ascunzandu-se sub o oarecare masca, in spatele unui alt chip sau al unei infatisari, ci punandu-i pe ei in situatia de a
nu-L recunoaste. De ce face asta? De ce-i tine in suspans? De ce avea interesul sa nu fie recunoscut de propriii lui prieteni? Ce vrea de fapt sa arate? Nu sunt deja destul de confuzi?

Nu stim inca de ce a facut Domnul asa. Putea foarte bine sa nu bata atata amar de drum pe jos, sa li se arate inca de la Ierusalim. Dar nu. El are alte planuri cu ei (si prin extensie cu noi toti). Parcurgerea unui drum. Calatoria initiatica, pregatitoare pt. ce avea sa urmeze.

Din una in alta, ajung la Emaus.
Calatorul misterios se face ca are treaba in alta parte si ca vrea sa-si continue drumul mai departe. Se face doar.
In realitate, e in expectativa. N-are nici o alta treaba in alta parte. Ce treaba sa aiba? Nu li s-a alaturat intamplator pe drum. Ci providential; Absolut providential! Cu reverberatii pana la sfarsitul lumii ! Asta era treaba Lui - sa parcurga cu ei (si de atunci cu fiecare dintre noi) un drum.
Nu le-a vorbit tot drumul degeaba. Nu le-a „tinut” degeaba ochii inchisi.
Poate aflam totusi ce interes a avut sa nu se lase recunoscut.

Vrea desigur sa ramana cu ei, dar asteapta ca si ei sa vrea acelasi lucru. Respecta intotdeauna libertatea si mai e si politicos (cum altfel?), nu se autoinvita singur la ei.
Stia desigur ca ucenicii ar fi putut tot atat de usor sa-L lase sa-si vada de drum, sa-I multumeasca de vorba inteleapta, cu parere de bine ca s-au intalnit pe cale.

In timp ce ochii le erau tinuti sa nu-L cunoasca, in timp ce pe drum, mintea le bajbaie, inima parca intelege, doar ca nu se poate exprima pe intelesul ratiunii.

In timp ce peste ochii mintii le asternuse ceata, peste inima facuse sa le dogorasca soarele.
De unde pana unde senzatia ca „ardea inima in ei”? De la ei putere? Nu prea cred.
El li se imbiase. Da, dar nu din afara, ci discret din interior, prin acea inexplicabila dogoare duhovniceasca. Aprinsese scanteiuta in inima lor cand le talcuia scripturile si se astepta ca ajunsi la destinatie, sa nu o stinga, sa o lase sa devina foc ce lumineaza.

urmeaza partea 4