[ALEXANDRU ANASTASIU]

Un mic răspuns la şchiopătarea lui Karl Barth, din cartea, pe care din nou ţi-o recomand (deşi ar fi bine să începi cu Sfântul Ioan Gură de Aur):
Uimit de Hristos, pag. 232-245:





Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. al VI-lea) a scris:
„O chezăşie sigură pentru aşteptarea cu nădejde a îndumnezeirii firii omeneşti, este dată de întruparea lui Dumnezeu care îl face dumnezeu pe om, în aceeaşi măsură în care Dumnezeu însuşi S-a făcut om.
Fiindcă este clar că El, Care a devenit om fără de păcat (cf. Evrei 4, 15), va îndumnezeii firea omenească fără să o schimbe în fire dumnezeiască,
şi o va înălţa din dorinţa Sa la aceeaşi măsură, căci S-a smerit pe Sine de dragul omului. Aceasta învaţă în chip tainic Sfântul Pavel când spune: « ...ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus» (Efeseni 2, 7)"32.
Sfântul Atanasie cel Mare spune despre Dumnezeu: „într-adevăr, El a asumat omenitatea pentru ca noi să devenim dumnezeu" (adică să devenim asemănători cu Dumnezeu).
învăţătura Bisericii primare este că scopul mântuirii noastre este ca, prin har, să devenim tot mai mult ceea ce Dumnezeu este prin fire. Aceasta se realizează fără anihilarea distincţiei ontologice absolute dintre necreat şi creat. Omul nu devine niciodată efectiv Dumnezeu. Mai degrabă, el înaintează veşnic în asemănarea cu Dumnezeu, un proces sau o călătorie fără de sfârşit. Cu alte cuvinte, în îndumnezeirea sa, omul trăieşte unirea reală cu Dumnezeu, dar nu se uneşte cu Fiinţa divină.
în concepţia Sfântului Atanasie, în special, şi a Ortodoxiei, în general, răspunsul la întrebarea „De ce a devenit Dumnezeu om?" este ,Pentru ca omul să devină dumnezeu", sau să înainteze în asemănarea cu Dumnezeu pentru veşnicie. O definire teologică mai precisă ar suna cam aşa: Dumnezeu, Care este Dumnezeu prin fire, a devenit om pentru ca omul să poată înainta veşnic în asemănarea cu Dumnezeu după har, tară ca vreodată să poată deveni dumnezeu prin fire. Aşadar, credinciosul ortodox consideră că dacă scopul principal ar fi să devină mai bun din punct de vedere moral, atunci întruparea lui Hristos nu mai este necesară şi nu are nici un rost, fiindcă Dumnezeu ne poate îmbunătăţi modul de a ne comporta şi fără întrupare. Scopul întrupării a fost de a ne face capabili să experiem o metamorfoză, care nu s-ar fi putut produce decât prin unirea noastră reală cu omenitatea Dumnezeului întrupat.



John Meyendorff, un teolog ortodox de frunte, a scris următoarele: „Cuvântul Cel mai înainte de veci este subiectul morţii lui Hristos, pentru că în Hristos nu există vreun alt subiect personal în afară de Cuvântul; doar cineva poate muri, nu ceva, nu o fire sau trupul"39.
Cea de-a doua Persoană a Fericitei Treimi, Cuvântul Cel veşnic al lui Dumnezeu, S-a întrupat din iubire; luând asupra Sa omenitatea (firea omenească), a îngăduit însuşi ca să pătimească şi să moară în omenitatea Sa. Nu a fost omenitatea Sa cea care a pătimit şi murit în locul Persoanei Sale; Persoana Sa a fost Cea care a pătimit şi murit în omenitatea Sa. Desigur, atunci când vorbim despre Dumnezeu că „a murit" nu spunem că a încetat să mai existe, ci că s-a petrecut o separaţie de trei zile între Persoana lui Hristos Cel mai înainte de veci şi trupul Său.
Două cuvinte greceşti folosite în Noul Testament redau ce s-a petrecut la întrupare. Expresia: „S-a deşertat pe Sine", de la Filipeni 2, 7 este întemeiată pe cuvântul grecesc kenosis, care înseamnă „golire"*. Asemănător, cuvântul grecesc sugkatabasis înseamnă literal „a coborî împreună cu", semnificând condescendenţă [pogorământ, bunăvoinţă] dar şi înjosire. Este de neînţeles faptul că Dumnezeu Fiul Se naşte ca om vulnerabil în acest act de pogorământ/bunăvoinţă. Făcând aceasta El Se supune pe Sine la durerea, mâhnirea şi ispitele obişnuite ale omului, ajungând până la pătimirea şi moartea pe o cruce.
Patima lui Hristos din Săptămâna Mare este numită de creştinii ortodocşi „umilinţa cea mare a lui Hristos". Intrarea lui Hristos în Ierusalim în Duminica Floriilor a stabilit orânduiala pentru Săptămâna Mare: „Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: «Spuneţi fiicei Sionului: Iată împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de subjug»" (Matei 21,4-5).
Smerenia lui Hristos nu este considerată de creştini drept o slăbiciune morală, ci o putere morală. Smerenia lui Dumnezeu nu este expresia unei vine sau a vreunei incompatibilităţi, ci este o manifestare a desăvârşirii.

Dumnezeu nu încetează să fie smerit după înviere, ca şi cum smerenia nu ar avea o realitate veşnică - ca şi cum nu ar avea decât o valoare creată, utilitară, temporară necesară pentru mântuirea omului. După înviere! Hristos a continuat să poarte rănile Sale - Toma, apostolul „care se îndoia" chiar le-a pipăit urmele. Concepţia creştin ortodoxă este că Hristos S-a înălţat la ceruri cu omenitatea Sa slăvită dar îşi păstrează veşnic rănile Sale. De ce? Fiindcă rănile Sale sunt o mărturie şi o confirmare veşnică a iubirii Iui Dumnezeu, exprimată către noi în smerenie absolută. întruparea Sa nu a fost un simplu eveniment temporar; ea este veşnică fiindcă a fost înălţată întru veşnicie. Dumnezeu nu încetează niciodată să fie smerit fiindcă El ne iubeşte, hrăneşte şi susţine fără contenire. Această concepţie este specifică credinţei creştine şi este cel mai clar expusă şi înţeleasă în Ortodoxie.
* aici Părintele James Bernstein remarcă faptul că în engleză sunt trei traduceri ale acestei expresii, toate având aceeaşi semnificaţie: „made himself of no reputation", „made Himself nothing", „emptied Himself (n. tr.).







Chiar nu vrei să ne vedem faţă către faţă, ca să putem vorbi în şoaptă despre Dumnezeu? Eu vin Sâmbăta viitoare la Bucureşti. Nu ai vrea să ne vedem sau acum eşti prin înălţimile munţilor?