Motto:,,Eu ma aflu acum foarte aproape de Dumnezeu si nu imi mai trebuie decat sa intind mana spre EL"(Constantin Brancusi).

Piesa bufa dupa situatii reale din viata sau cum de intamplarile lui Woland nu mai par chiar atat de imposibile.Nota autorului:piesa bufa=O piesa bufa este o piesa care te face sa razi, care are o logica (mai mult sau mai putin evidenta, dar are), nu te agreseaza nici vizual si nici auditiv. Nu te face sa-ti smulgi parul din cap de enervare cand vezi ca ceea ce se intampla pe scena in minutul 1 nu are nici o legatura cu ce se intampla in minutul 2.Pe scurt o buna definitie a vietii virtuale.Personaje:Sfantul Alexandru,pacatosul Scotian,maicuta Doua Fete,Diavolul,Bunul Dumnezeu.Restul personajelor sunt pura fictiune.

Actul I Scena I

Inchisoarea pacatelor.Mizera,intunecoasa,cu umbre mefistofelice napadind peretii.Vantul regretelor suiera amenintator prin geamul incadrat cu zabrele constiintei.Soarele aproape ca nu mai ajune pe paiele umede pe care Scotianul sta chircit.Se zbate,sufera,isi plange amarul.Amintirile il napadesc,il incoltesc.Isi da seama ca a gresit,ca a picat in erezie.Este un eretic,ce gand infricosator.Parca toti sfintii il privesc cu asprime.Scotianul tremura,isi infunda degetele in urechi,nu mai vrea sa auda acel glas care ii spune: ,,Am socotit totdeauna virtutea şi ştiinţa drept daruri mai mari decât nobleţea şi bogăţia.Reputaţia e o născocire proastă şi înşelătoare; dobândită adesea fără merit şi pierdută fără nicio vină.De coasa vremii n-ai apărători; doar prin urmaşi o-nfrunţi când o să mori!Glumind, bufonii - ades o nimeresc.Puţini sunt cei care ştiu cât de mult ar trebui să ştie, ca să ştie cât de puţin ştiu.Restul e tăcere."

Peretii parca se strag,lumea se dezintegreaza in zeci de particule intunecoase.Mici demoni,rai si perfizi,plini de propriile frustrari si inselaciuni,ii danseaza in fata ochilor: ,,Nu-i de mirare, stăpâne; cum să nu vorbească un leu, când sunt atâţia măgari care vorbesc?Oamenii ar trebui sa fie ce par; iar cei care nu sunt, n-ar trebui nici sa para.Glumeţii se dovedesc adesea profeţi."

Si totusi,el stie ce a simtit,stie ce a fost in sufletul lui.Si totusi ei nu stiu si vor sa il invete,sa il puna-n ordinea lor stramba,in care nici ei nu traiesc.Orice lumina o filtreaza,ii pun praf de stele moarte pe ea,o transforma in candela lor stinsa dar cu bec economic.Scotianul se uita pierdut in zare:

,,Mizeria mă face să primesc, şi nu voinţa mea.De-am fost crud, am fost pentru că am vrut să fiu şi milostiv.Prin dăruire te păstrezi de-a pururi,Şi-asa rămâi, cum ştii să-ţi dai contururi.Trecutul e-un prolog.Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc.Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.Înfrânge-ţi durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte.Noi când ne naştem plângem că intrăm... pe aceasta mare scenă de bufoni!"

Maicuta Doua Fete cere gardianului dogma sa-i deschida usa.Vrea sa vorbesca condamnatului,sa-l aline.Urmeaza apoi ca lumea sa afle trairea lui dar oare mai conteaza asta?Ea vrea sa il ajute,chiar si cu pretul raului ascuns caci cum se numestea acel bine care este doar izvorat din patima ta?: ,,Diavolul foloseşte şi Scriptura când vrea să-şi atingă scopul.Ai fost inselat.Aşteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă.Pocaieste-te si vino inapoi.Iadul este gol şi toţi diavolii sunt aici.Deşertăciune grea, voioasă jale! Haos diform de forme ideale! Avânt de plumb! Lumină, fum! Foc, Gheaţă! Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz!".Scotianul o priveste cu lacrimi in ochi,crede in cuvintele ei.Maicuta valseaza prin aer,
imponderabila si imateriala:

,,Observă-te-n oglindă şi spune-ntruchipării
Că-i vremea de-o redare a chipului din ramă;
A cărei nouă umbră, de nu-i schimbarea stării,
Ademeneşte lumea şi-aruncă-n chin o mamă.
Nu ar dori frumoasa-ţi neplugărită-n pântec
Ca brazdele să-i fie de plugul tău arate?
Sau cine e nebunul ce-ar trece dintr-un cântec
În sânul nefiinţei cu-a lui posteritate?
Tu eşti oglinda mamei şi ea revede-n tine
Trecuta primăvară din floarea vârstei sale;
Aşa că prin fereastra secundelor susţine
În ciuda-mbătrânirii comorile-ţi sacrale.
De-n viaţă vei rămâne, pălind în amintire,
Străin îţi vei conduce oglinda la pieire."

Diavolul,dintr-un colt,priveste la Cel de sta langa Scotian: ,,Crezi, oare, că noi n-am iubit omenirea, de vreme ce am înţeles cu atâta umilinţă slăbiciunile ei şi am căutat din toată inima să-i uşurăm povară, îngăduind firii sale nevolnice chiar şi păcatul, cu condiţia ca să fie săvârşit cu ştirea noastră? De ce atunci vii acum să ne tulburi? De ce mă priveşti în tăcere cu ochii tăi blânzi, convins că dreptatea e de partea ta? Mai curând aş vrea să te văd mânios, nu-mi trebuie dragostea ta, pentru că nici eu nu te iubesc. De ce aş încerca să mă prefac? Nu-mi dau seama, oare, cu cine vorbesc? Ştii dinainte tot ce aş avea să-ţi spun, o citesc în ochii tăi. Cum aş putea, oare, să ascund de tine taina noastră? Poate că vrei totuşi s-o auzi din gura mea. Atunci ascultă: noi nu suntem cu tine, ci cu El, asta este toată taina noastră! De mult nu mai suntem cu tine, ci cu El; au trecut opt veacuri între timp. S-au împlinit opt veacuri de când am primit din mâinile lui ceea ce tu ai lepădat cu indignare, darul din urmă, pe care el însuşi ţi l-a oferit atunci, când ţi-a înfăţişat împărăţiile pământeşti. Noi am primit de la el Roma şi spada cezarului, decretându-ne stăpânitorii pământului, singurii lui împăraţi."

In Scotian lupta ajunge la paroxism.Demonii maniei si ingerii blandetii se lupta intr-o inclestare cosmica,apocaliptica.Bietul suflet este sfasiat,cusut la loc,taiat si peticit,ridicat la cer si zdrobit de pamint.Isi pierde suflarea si o recastiga precum un inecat.Lividsi epuizat,cu transipratii reci si camasa plina de sangele regretelor Scotianul priveste la raza de lumina ce intra prin tavanul diform si had,tavan al lumii si a mersului ei: ,,Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie.Mă îndoiesc că stelele sunt de foc. Mă îndoiesc că soarele se mişcă. Mă îndoiesc că adevărul poate fi minciună. Dar nicioadată nu mă îndoiesc că iubesc.Ce iad! Cu ochii altuia s-alegi!Cel mai bun crainic al bucuriei este tăcerea. Aş fi prea puţin fericit dacă aş putea spune cât sunt.Şoaptele mizerabile şi înveninate se raspândesc totdeauna cu mare repeziciune.Prin foc se stinge focul şi-un chin de groaza altui chin s-alină."

Maicuta Doua Fete are acum doar una.Cea reala,in care nu mai este prefacatorie.Priveste cu ochi fixi si goi la zbaterea nefericitului.Adevarul trebuie sa triumfe,chiar peste cadavrul lui: ,,O, Dumnezeule! Să pună oamenii un duşman în gura lor, ca să le fure mintea! Să ne transformăm cu bucurie, chef, plăcere şi aplauze în animale.Virtutea-i frumuseţe! Omul rău e cel mai urât. Cu nimic nu se mai însoţeşte mai bine frumuseţea decât cu cinstea.Mult zgomot pentru nimic!Nu sunt ce sunt.

De ce-ai cărat, risipitoare undă,
O moştenire-a frumuseţii-n spate?
Când a naturii lege se afundă
În inimi dezgolite şi curate:
De ce-abuzezi, zgârcenie nebună,
De bogaţia ce n-ai dat-o încă?
De ce, zaraf netrebnic, cânţi în strună
Esenţelor ce-n moarte se aruncă?
Purta-vei singur sufletul şi fala
Şi-ţi vei minţi încântătorul sine:
Atunci când firea-ţi va chema răceala
Cum vei răspunde... dur sau cu ruşine?
Cu tine, frumuseţea-ţi, îngropată
Să fie-ar trebui ca niciodată."