Citat:
În prealabil postat de adam000
Cred ca peste nuanta asta oarecum juridica a lucrurilor, este cea tainica. Pina la urma Dumnezeu invinge lenea si nepasarea generatiilor intregi de nasi si parinti care au uitat sa poarte de grija catehizarii copiilor, pt ca prin botez Dumnezeu face un legamant cu acel om, legamant pe care intotdeauna si-L respecta. Prin Mirungerea ce o primeste omul odata cu Botezul, omul primeste Darul Duhului Sfant. Acest Dar ramane, chiar daca omul nu il baga in seama sau nu e constient de el si duce o viata de pacate. Cumva, in mod tainic, cred ca prin (datorita) ceea ce a primit la botez, mai devreme sau mai tarziu in viata chiar si a celui mai pacatos dintre pacatosi, Dumnezeu isi face simtita prezenta si-l cheama spre El ca sa-L caute. De aici in colo depinde de omul respectiv daca il baga in seama pe Dumnezeu, daca aude, daca pricepe, daca ii da prin cap sa caute biserica de peste drum de casa, etc. Dar culmea frumusetii, a delicatetii si a dragostei este ca si daca omul nu aude sau nu pricepe, Dumnezeu ii mai explica o data si inca o data si inca o data... tot asa mereu, cu dragostea Sa discreta si rabdatoare, pina la sfarsitul vietii acelui om, oricat de pacatos ar fi omul. Iar daca omul incepe sa-L caute in sfarsit pe Dumnezeu, cumva in mod tainic, Dumnezeu face asa de mult incat parca-l ia in brate pe omul ala si-l duce El in curtea bisericii de vis-a-vis si-i mai si gaseste cel mai bun duhovnic, chiar daca omul respectiv e atat de lenes sau carcotas ca nu se osteneste sa citeasca vreun catehism, ci asteapta sa-i vine totul de-a gata spre el fara osteneli. Dumnezeu plineste lipsurile tuturor si face El in locul nostru atunci cand un om il cauta sincer. Atat de mare este dragostea Lui!
|
O, dar dragostea Lui e și mai mare, încît transcende moartea păcătosului. Dumnezeu îl iubește în continuare pe cel care a ajuns în Iad, purtînd cu el un dialog veșnic care nu e limitat decît de posibilitatea apropierii și răspunsului păcătosului aflat la o oarecare distanță de slava Lui Dumnezeu.
Se spune că acel chin îndurat de păcătos este în primul rînd vederea slavei de care se bucură Sfinții și Drepții în Rai, slavă la care el nu va putea să mai ajungă vreodată. Mă gîndesc (aici spun cu de la mine rațiune) că deși omul damnat se va ridica puțin spre Dumnezeu în vecii viitori, cumva, de acolo dinspre adîncul existenței, mereu va rămîne o diferență între el și dreptul care din prima a ajuns mai aproape de asemănarea cu Creatorul lui. Deci pentru totdeauna Iadul va rămîne Iad și va fi despărțit de Împărăția Lui Dumnezeu, prin diferența relativă care va fi între persoanele care le vor locui, acea prăpastie adîncă peste care nu se va mai putea trece după Judecata de Apoi. Fără să alunecăm spre apocatastază.
Dar cine știe cum va fi de fapt? Vom vedea.