[cristiboss56]

Un pasaj dintr- o carte : "Raiul Rugaciunii " - Parintele Ioan C. Tesu :

" Rugaciunea este inseparabila de sufletul crestin si ii este acestuia indispensabila ca si viata insasi, intrucat “o viata fara rugaciune este o viata care ignora una din dimensiunile existentiale ale existentei. Este o viata plata, fara profunzime, o viata cu 2 dimensiuni: numai spatiul si timpul. Este o viata care este satisfacuta vizibil, de aproapele nostru fizic, insa, de aproapele nostru in care nu descoperim imensitatea si maretia destinului sau. Valoarea rugaciunii consta in a descoperi, a afirma si a trai faptul ca totul are o dimensiune de vesnicie, o dimensiune de imensitate”( Mitropolitul Antonie Bloom, Rugaciunea si viata) “Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugaciunea este cea mai buna si nu in ultima instanta este singurul mijloc autentic in acest scop. In actul rugaciunii, mintea omeneasca isi gaseste expresia ei cea mai nobila. Starea mentala a unui om de stiinta angajat in cercetare, a artistului ce creeaza opere de arta, a ganditorului cufundat in filosofie nu poate fi comparata cu cea a omului de rugaciune ajuns in fata cu Dumnezeul Cel Viu. Orice gen de activitate mintala cere mai putina incordare decat rugaciunea. Putem fi in stare sa lucram 10-12 ore, dar sunt suficiente numai cateva clipe de rugaciune si, iata, suntem deja epuizati. Rugaciunea poate implini toate lucrurile. Chiar daca suntem lipsiti de daruri naturale, oricare dintre noi poate sa obtina si obtine prin rugaciune daruri suprafiresti”(Arhim. Sofronie)
Evagrie Monahul, considera acest “mestesug duhovnicesc” a fi cea mai inalta lucrare a mintii, folosirea acesteia la modul culminant si propiu. Nici unul dintre actele omenesti de slujire a lumii si umanitatii, fie ele oricat de inalte, nu depasesc, in plan spiritual, valoarea rugaciunii. O rugaciune sincera si smerita, pornita dintr-o inima curata si “franta”, le depaseste pe toate acestea.
In stare de rugaciune, omul isi decopera vocatia sa initiala, pe care a tagaduit-o prin actul caderii in pacat, aceea de “cununa” si “rege” al creatiei. Prin rugaciune el se arata a fi fost creat dupa chipul Creatorului si prin rugaciune se descopera a fi neobosit pelerin prin lumea aceasta si prin valurile atat de tulburi si tulburatoare ale maririi acestei vieti, un strain lumii si un calator in cautarea asemanriii cu Parintele sau.Acelasi scriitor duhovnicesc-EVAGRIE- da o frumoasa definitie teologiei si teologului, considerand-o pe cea dintai rugaciunea adevarata, iar pe teolog un rugator prin excelenta “Daca esi un teolog, roaga-te cu adevarat; si daca te rogi cu adevarat, esti teolog. “
Teologia asadar, nu este o vorbire despre Dumnezeu… teologia este rugaciune, adica este vorbirea cu El, cu Parintele nostru Cel ceresc, este convorbire cu Tatal nostru din ceruri.
Fiind cea mai inalta lucrare a mintii, ea este insa si cea mai incercata, rezistenta si cresterea noastra duhovniceasca fiind o expresie a curatiei noastre morale si a urcusului duhovnicesc.
Si din acest punct de vedere, s-ar parea ca ispita e cea mai mare in legatura cu lucrarea bineplacuta lui Dumnezeu a rugaciunii o constituie, in lumea contemporana, ignorarea ei, absenta acesteia.
Avand la indemana surogate de viata, omul zilelor noastre se complace adeseori in gustarea si infruptarea din acestea, nemaicunoscand adevaratele si inaltele ei forme- cele spirituale. El se roaga putin si de circumstanata, doar atunci cand experientile vietii, prin puterea lor de presiune, il sensibilizeaza si il fac sa ceara mai cald si cu mai multa insistenta ajutorul lui Dumnezeu.
Cei mai multi dintre semenii nostri se roaga putin si la nevoie si de aceea rugaciunea lor nu are putrerea de a muta muntii. Multi dintre noi nu stim cum sa ne rugam, cand o facem, pentru ce sa o facem si ce sa cerem. Asteptam un raspuns mecanic dar miraculos, la o strigare adeseori disperata, dar facuta si mai mecanic, fara o implicare deplina a fiintei noastre, fara a discerne totdeauna valoarea duhovniceasca a celor cerute. Fiind lipsiti de o disciplina sau de un program duhovnicesc foarte clar, de aceea nici raspunsul nu este totdeauna cel strigat.
Multi dintre noi chiar si in putinile si scurtele momente cand ne rugam, nustim sa cerem ce este de folos spre cresterea noastra duhovniceasca, fie ca este vorba de cereri materiale sau spirituale; nu stim cum sa cerem- cu credinta tare si cu viata curata, iar cand am primit ajutorul dumnezeiesc, uitam asemenea celor noua leprosi, sa fim recunoscatori pentru cele primite si risipim acesti talanti, aceste, daruri, pe care cu dragoste ni le-a oferit Daruitorul.
Cand nu obtinem cele sperate, nu vedem aceasta ca un efect datorat unor cauze personale legate de nevrednicia noastra, nici nu incercam sa ne dam seama de ipitele si caderile de care ne-a ferit Dumnezeu, privandu-ne de bunurile cerute, ci ne revoltam impotriva Lui, Il consideram surd fata de problemele noastre atat de presante sau chiar Il negam.
Daca nu ne aude si nu ne implineste cererile asa cum dorim noi, consideram ca nu ne iubeste sau nici macar nu este.
Toate aceste realitati si situatii confirma lipsa de preocupare fata de cele duhovnicesti si mantuitoare a multora dintre noi, insensibilitatea si indiferenta noastra duhovniceasca; necunoasterea rugaciunii, uitarea si ignorarea acestei lucrari aducatoare de fericire vesnica.
Lucrarea rugaciunii este intr-adevar una dificila si putini sunt cei care au dobandit-o in mod desavarsit. Ea are mai multe etape, care pot fi reduse la doua:
1.- rugaciunea celui abia incepator in viata duhovniceasca,
2.-rugaciunea celui ce s-a izbavit de aceasta apatie spirituala si ajutat de harul dumnezeiesc tinde spre culmile senine ale vietuirii crestine
Ce-I incepatori in aceasta arta mantuitoare simt mai ales efortul si osteneala, dorinta si nevointa, ispita si slabiciunea firii omenesti. Daca nu au vointa ferma, se multrumesc si isi cauta odihna in cele ale lumii acesteia, ispititoare si amagitoare.
Daca insa staruie in lucraraea ei, pe masura ce rugaciunea se inmulteste si se interiorizeaza, pe masura curatirii si desavarsirii ei, contemplativul simte nevoia fiintala de dialog cu Dumnezeu, intelege cuvintele Sfintilor Parinti potrivit carora rugaciunea este hrana si respiratia sufletului, mult mai necesara decat aerul pe care il respiram. Acesta se nevoeste sa inmulteasca si s-a inalte neincetat rugaciunea sa. Simte ca o zi in care nu a “imbunatatit” canonul de rugaciune, catusi de putin, este o zi cu adevarat pierdurta pentru suflet, pentru mantuire pentru Dumnezeu.
Aceasta “sete duhovniceasca” si crestere in acest fel frumos de viata nu intarzie sa arate roade minunate, culminand, la persoanele alese, cu roade ale harului ce sunt darurile duhovnicesti deosebite: al intelepciunii, al intelegerii, al sfatului, al puterii, al cunostintei, al bunei credinte si al temerii de Dumnezeu, darul rugaciunii curate, cu lacrimi si neincetate, vederea luminii dumnezeiesti necreate, rapirea sau extazul.
Cuvintele de aici nu izvorasc tocmai din experienta, dar cauata sa o afle. Iar calea cea mai sigura si mai scurta este cea a adevaratilor ei practicanti_Parintii veghetori si rugatori. Ale lor cuvinte am incercat sa le punem in valoare, cu speranta ca vor constitui un indemn pentru noi toti, spe urmare si faptuire.
Intr-o vreme in care multi dintre semenii nostri cauta sa experimenteze tehnici si metode noi, straine manifestarilor spirituale si religioase autentic crestine, cu falsa impresie de a fi descoperit adevarata cale si adevarata viata, cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Sfintilor Parinti au cu adevarat puterea dumnezeiasca, minunata, de a conduce pe lucratorii lor pe adevarata Cale spre desavarsire, spre unirea cu Adevarul Suprem si spre dobandirea vietii vesnice. "