"Dumnezeu, fiind bun si de oameni iubitor, are indelunga-rabdare si asteapta mult pocainta fiecaruia dintre pacatosi, facand sarbatoare cereasca din intoarcerea celui ce se caieste. Caci bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15,10).
Dar, daca cineva, vazand aceasta bunatate si indelunga rabdare, nu porneste impotriva fiecarui pacat in parte, facand, cum am zis, pocainta si nesocoteste porunca, iar bunatatea o ia ca prolej de dispretuire, adauga pacat dupa pacat, continua sa cladeasca sminteala, ingramadeste nepasare peste nepasare si umple hotarele pacatelor, cazand intr-o stare din care nu se mai poat eridica, ci sufera zdrobirea cea mai de pe urma si se pierde, fiind lasat pana la sfarsit pe seama celui rau.
Asa s-a petrecut cu cei din Sodoma. Umpland si intrecand hotarele pacatelor asa de mult incat nu le-a mai ramas scanteie de cainta, aceia au fost dati de judecata dumnezeiasca prada focului.
Asa s-a intamplat pe vremea lui Noe. Cei din vremea lui, lasandu-se dusi spre pacat de pornirile fara frau si nearatand nici un fel de cainta, atata munte de pacate si-au ingramadit, incat s-a stricat impreuna cu ei tot pamantul" (Simeon Metafrastul, Parafraza la Macarie Egipteanul, Despre inaltarea mintii, c.71, in Filocalia V).
|