Atunci când vezi vreun om că trăiește în evlavie și dreptate, chiar dacă ar fi legat cu mii de lanțuri, chiar dacă ar fi aruncat în cea mai întunecoasă închisoare, chiar dacă ar fi chinuit de sărăcie sau dacă nu ar avea mâini sau picioare sau dacă ar fi măcinat de vreo boală fără vindecare, să-l fericești și să-l invidiezi, pentru că pe acela îl așteaptă viața veșnică și fericirea nespusă. Iar atunci când vezi vreun om trăind în nedreptate și dispreț față de poruncile lui Dumnezeu, în viclenie și înșelăciune, chiar dacă ar fi slăvit de toți oamenii, chiar dacă ar avea bogății nenumărate sau dacă ar fi stăpânul lumii, să-ți pară rău și să plângi pentru el, căci îl așteaptă iadul veșnic și suferința neînchipuită.
Ce va câștiga cel care este bogat în bani, dar sărac în virtute? Ce va câștiga cel care are mult pământ, dar este robul patimilor sale? Ce va câștiga cel care este slăvit de oameni, dar este supus păcatului? Nimic altceva decât moarte sufletească și despărțire pentru totdeauna de Domnul dătător de viață.[COLOR=#0000ff] Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru [/COLOR](Rom. 6, 23).
Sufletului omenesc, chiar dacă este murdărit de păcat, îi plac cuvintele frumoase. Spre exemplu, un om bogat și lacom, care nu se gândește la nimic altceva decât cum să răpească și să nedreptățească, se poate să miluiască vreun sărac sau să-l ierte pe vreun datornic de-al său, dacă aceștia îi vorbesc frumos și îl laudă, adică în loc să îi zică pe față ce răutăți a făcut, îi vorbesc despre virtuțile sale, spunându-i: „Ești om bun și milostiv; grija ta față de semeni este vrednică de laudă; cu toți vorbesc despre binefacerile tale” și așa mai departe. Cu asemenea cuvinte de laudă, omul rău se face bun, cel hain își moaie inima, cel neînduplecat de înduplecă. Așadar, răutatea este învinsă prin laude. Omul rău nu vrea să audă nici un cuvințel despre răutatea sa, pentru că firea sa omenească vrea ceea ce i se potrivește, chiar dacă prin voia sa alege altceva.
Așadar, să nu spunem că cutare este bun prin firea lui, iar cutare este rău prin firea lui. Pentru că dacă omul era prin firea sa bun, nu ar fi putut să se facă rău, iar dacă era prin firea sa rău, nu ar fi putut să se facă bun. Cu alte cuvinte, dacă virtutea și răutatea nu depindeau de voirea noastră și dacă Dumnezeu nu ne-ar fi creat cu [COLOR=#0000ff]libertate de alegere[/COLOR], atunci ar fi trebuit ca toți oamenii să fi fost fie buni, fie răi. Dar când vedem că semenii noștri se luptă cu patimile, le biruie și dobândesc virtuți, nu mai există pentru noi îndoială că pe de o parte, fiecare suflet are posibilitatea de alegere fie a binelui, fie a răului și, pe de altă parte, firea omenească are puterea de a se îndepărta de rău. Cei care sunt buni și plini de virtuți au dobândit binele prin alegerea și efortul lor, având, bineînțeles, ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, este clar că suntem lipsiți de virtuți și, în felul acesta, ne lipsim și de mântuire, din cauza lenei și a relei noastre voințe.
De aceea, să nu spunem că alții ne împiedică să luptăm pentru dobândirea virtuților. Numai noi suntem vinovați pentru așa ceva. Nici măcar diavolul nu ne poate împiedica să pășim pe drumul virtuții, dacă noi nu vrem să îl urmăm. Diavolul ne poate înșela și ne poate răpune dacă suntem cu nebăgare de seamă, dar nu îi poate împiedica pe cei care caută virtutea și nu îi poate obliga să săvârșească păcate. Atunci când vrem cu adevărat să trăim în virtute, nu ne încovoiem, oricât de mult ne-ar ispiti ceilalți; la fel, atunci când ne place mai mult păcatul decât virtutea, chiar dacă nimeni nu ne-ar împinge spre păcat, noi tot urmăm drumul răutății.
Unii pot spune: „Sfințenia și virtutea sunt bune și vrednice de laudă, dar nu le putem dobândi pentru că rudele și prietenii noștri ne stau împotrivă, își bat joc de noi și ne împing spre păcat”. Cu cei care ne împiedică să ducem o viață creștinească și ne îndeamnă la rele, trebuie să întrerupem orice legătură. Bineînțeles că dacă avem șanse să îi îndreptăm fără să suferim noi înșine vreo pierdere sufletească, atunci trebuie să facem tot ce putem pentru ei. Dar dacă ei nu se îndreaptă, iar noi suntem în primejdie din cauza purtării lor, atunci este nevoie să fugim cât mai departe de ei. Sfântul Apostol Pavel, scriindu-le corintenilor și tesalonicenilor, îi îndeamnă să nu se însoțească cu oamenii păcătoși și cu purtare nepotrivită (1 Cor. 9, 11; 2 Tes. 3, 14). Unii vor zice: „Dar dacă facem așa ceva, rudele și prietenii noștri de care ne ferim își vor da seama și ne vor îndepărta”. Și ce-i cu asta? Atunci când oamenii lui Dumnezeu și Însuși Dumnezeu ne vor aproape de ei, nu trebuie să ne pese că oamenii păcătoși ne îndepărtează sau ne vorbesc de rău. De altfel, nu este cu putință ca lucrătorul binelui să fie lăudat de toți. Răutatea arată întotdeauna multă dușmănie față de virtute. Dar atunci când luptă împotriva ei, nu numai că nu o vatămă, ci o și întărește. Atât de mare este puterea virtuții, încât chiar și când pare că este învinsă de răutate, ea este, de fapt, învingătoare. Lucrul acesta este vădit de pomenirea dreptului Abel. Cu toate că a fost omorât de Cain, el a primit cununa sfințeniei de la Dumnezeu și este fericit de oameni până în ziua de astăzi. Pe când Cain, dimpotrivă, a fost osândit de Dumnezeu, iar de oameni este înfierat ca ucigaș de frate.
În lumea aceasta, oamenii răi și necucernici sunt cu mult mai mulți decât cei buni și evlavioși. Dar ascultă ce spun Hristos și Pavel, credinciosul Său rob: [COLOR=#0000ff]Cu ce voi asemăna împărăția lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul[/COLOR] (Luca 13, 20-21); Puțin aluat dospește toată frământătura (Gal. 5, 9). Ce vor să zică Hristos și Apostolul Pavel prin aceste cuvinte? Că cei drepți, cu toate că sunt puțini, au puterea, prin bogăția harului din ei, să îndrepte spre Hristos mai mulți oameni păcătoși.
Pe vremea în care întreaga lume se afla în necredință, apostolii erau numai doisprezece. Iată cât de puțină era drojdia și cât de mare aluatul! Cu toate acestea, apostolii au reușit să aducă la Hristos lumea întreagă. Între aluat și drojdie nu a existat nici o diferență în privința firii, căci cu toții erau oameni. Diferența a fost de calitate – o diferență uriașă: apostolii dobândiseră Duhul Sfânt și cunoașterea adevăratului Dumnezeu, în vreme ce oamenii ceilalți erau adânciți în întunericul necunoștinței și al păcatului.
Mai ascultă și un alt exemplu, care arată puterea îndrăznelii dinaintea lui Dumnezeu a unui sfânt, pe de o parte, și ticăloșia mizerabilă a unui stăpânitor al acestei lumi, pe de altă parte.[COLOR=#0000ff] Sfântul este Cinstitul Înainte-mer-gător,[/COLOR] iar stăpânitorul din această lume este Irod Antipa. Primul, sărac și fără apărare, trăia în pustie, însoțit fiind numai de tufișuri uscate, de pietre și de șerpi. Îmbrăcat într-o haină din păr de cămilă, se hrănea cu lăcuste și cu miere sălbatică. Cel de-al doilea era puternic și bogat, fiind stăpânul întregii țări. Locuia în palate pline de bogății, purta haine scumpe și era păzit de nenumărați ostași, bucurându-se de mâncăruri nemaiauzite. Cu toate acestea, omul sfânt și lipsit de apărare își ridica vocea deasupra celei a puternicului stăpânitor și îl mustra, pentru că se căsătorise împotriva legii cu Irodiada, soția fratelui său vitreg, Filip. Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău (Marcu 6, 18), îi tot spunea fără nici o frică lui Irod. Vezi cum virtutea are puterea și dreptul de a certa răutatea?
Toți oamenii care sunt atrași de desfătări și caută plăcerile acestei lumi, chiar dacă ar avea bogății nenumărate și funcții înalte, nu sunt liberi, ci sclavi, nu sunt raționali, ci animale fără minte. Cei care, dimpotrivă, se nevoiesc pentru dobândirea virtuților și pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi săraci și lipsiți de importanță, se bucură de libertatea Duhului Sfânt, adică de adevărata libertate pe care le-o dăruiește Hristos, acești oameni fiind chipuri ale Preasfântului Dumnezeu.
Va urma
|