[COLOR=#0000ff]Câte suferinţe are lumea! Câte probleme![/COLOR] Şi unii vin aici să mi le spună stând în picioare, fie şi numai pentru două minute, pentru a se mângâia puţin. O mamă îndurerată îmi spunea: "Părinte, vin clipe când nu mai pot suporta şi atunci spun: «Hristoase al meu, fă să înceteze p ntru puţin suferinţele şi apoi pot să înceapă iarăşi»". Câtă nevoie de rugăciune au oamenii! însă orice încercare este un dar al lui Dumnezeu, este un examen pentru cealaltă viaţă. Această nădejde a răsplătirii în cealaltă viaţă îmi dă bucurie, mângâiere şi curaj şi pot suporta durerea ce o simt pentru toţi oamenii care trec prin încercări.
Dumnezeul nostru nu este Baal, ci Dumnezeul dragostei. El este Părintele Care vede suferinţa copiilor Săi pricinuită de diferite ispite şi încercări prin care trec, şi Care ne va răsplăti pentru aceasta, numai noi să facem răbdare în mica mucenicie a încercării sau, mai degrabă,a binecuvântării pe care o suferim.
Părinte, unii spun: [COLOR=#0000ff]Oare nu este dureros ceea ce îngăduie Dumnezeu? Oare nu-l doare pe Dumnezeu[/COLOR][COLOR=#0000ff] pentru aceasta?".[/COLOR]
Durerea lui Dumnezeu pentru oamenii care sunt chinuiţi de boli, de diavoli, de barbari, etc, are înacelaşi timp şi bucurie prin răsplata cerească pe carele-a pregătit-o. Adică, Dumnezeu cunoscând răsplătirea pe care o va primi în cer cel care trece prinî ncercări, şi bunătăţile care îl aşteaptă, "suferă" cu uşurinţă durerea ce o simte pentru acela. Iată, Dumnezeu a îngăduit ca Irod să facă atâtea crime. Păi unsprezece mii de prunci a junghiat şi încă nenumăraţi părinţi care nu i-au lăsat pe soldaţi să le omoare copiii. Acei ostaşi barbari, ca să se arate mai buni în faţa mai-arilor lor, i-au tăiat pe copii bucăţele. Cu cât copiii erau mai chinuiţi, cu atât mai mult îl durea pe Dumnezeu, dar şi mai mult se bucura pentru cea mai mare slavă de care aveau să se desfăteze în cer. Se bucura pentru aceşti îngeraşi, care urmau să alcătuiască tagma mucenicească şi îngerească totodată,îngeri şi Mucenici!
În mâhniri dăruieşte Dumnezeu adevărata mângâiere Dumnezeu vede de aproape suferinţele copiilor Lui şi îi mângâie ca un Părinte bun. Pentru că, ce crezi, suferă să-şivadă copilaşul Său chinuindu-se? Toate suferinţele şi lacrimile lui, Dumnezeu le ia în considerare şi după aceea răsplăteşte. Numai Dumnezeu dăruieşte în mâhniri adevărata mângâiere. De aceea omul care nu crede în adevărata viaţă, care nu crede în Dumnezeu ca să-Ic eară mila Sa în încercările prin care trece, cade mereu în deznădejde, iar viaţa lui nu are niciun sens. Întotdeauna rămâne neajutorat, nemângâiat şic hinuit în această viaţă, dar îşi osândeşte şi sufletul său în cea veşnică.
Însă oamenii duhovniceşti, care înfruntă toate încercărilealături de Hristos, nu au propriile lor mâhniri, ci adună amărăciunile altora, dar în acelaşi timp primesc din belşug dragostea lui Dumnezeu. Atunci când cânt troparul:"[COLOR=#0000ff]Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi. Prea Sfântă Stăpână[/COLOR]", câteodată mă opresc la "ci primeşte rugăciunea robilor tăi...". Căci de vreme ce nu am mâhniri, cum să spun"că scârbele ne cuprind şi nu putem răbda"? Să spun minciuni? în înfruntarea duhovnicească a încercărilor nu există mâhnire, pentru că atunci când omul se aşează corect, duhovniceşte, toate se schimbă. Dacă omul îşi atinge amărăciunea durerii sale de Preadulcele Iisus, atunci toate amărăciunile şi otrăvurile sale se preschimbă în miere.
Dacă cineva înţelege tainele vieţii duhovniceşti şi modul tainic în care lucrează Dumnezeu, încetează să se mai mâhnească pentru tot ceea ce i se întâmplă, pentru că primeşte cu bucurie medicamentele amare pe care i le dă Dumnezeu pentru însănătoşirea sufletului său. Pe toate leconsideră răspunsuri la rugăciunea sa, de vreme ce neîncetat îi cere lui Dumnezeu să-icurătească sufletul. Însă atunci când oamenii înfruntălumeşte încercările, se chinuiesc. De vreme ce Dumnezeune supraveghează pe toţi, trebuie ca fiecare să se predea Lui cu totul. Altfel se va chinui. Cere să-i vină toate aşa precum vrea el, dar lucrurile nu se petrec după dorinţa lui, şi de aceea nu află odihnă.
Fie sătul, fie flămând de ar fi cineva, fie că este lăudat,fie că este nedreptăţit, trebuie să se bucure şi să le înfrunte pe toate cu smerenie şi răbdare. Şi atunci unuia ca acestuia Dumnezeu îi va dărui mereu binecuvântări, până când sufletul său va ajunge să nu mai poată "încăpeaşi suporta" bunătatea lui Dumnezeu. Şi cu cât va înainta duhovniceşte, cu atât va vedea dragostea lui Dumnezeu într-o măsură mai mare şi se va topi de recunoştinţă.
Va urma