Istoria chemărilor

"Pilda chemării la Cină de la Luca (14, 16-24) are la Matei (22, 1-14) o variantă diferită: chemarea la Nunta fiului de Împărat. Deosebirea dintre redactarea lui Matei şi a lui Luca provine din formularea dată în două rânduri, de însuşi Iisus. Evangheliştii şi-au ales formularea care convenea cel mai bine scopului Evangheliei lor.
Astfel, Matei a scis Evanghelia evreişte pentru evrei, pe când Luca în greceşte, pentru păgâni. Iar formularea de la Matei, unde cel fără de haină de nuntă e dat afară de la nuntă, e o formulare exclusivistă, care să le convină aristocraţilor evrei. În formularea de la Luca, însă, intră toţi oamenii, nimeni nu-i dat afară de la cină. Iată o formulare universală. Scopul este „ca să umple Casa Mea”, deci toţi trebuie să intre.

Aceste două direcţii (cu ţeluri) opuse, le vedem reprezentate de cele două Biserici ale creştinătăţii: a Răsăritului şi a Apusului. În Răsărit, încă de la început, este normativă vederea de la Matei: nu oricine este primit în creştinism. Trebuie mai întâi o haină de nuntă. Aceasta se obţine prin probe aspre, prin cahetizare, fie şi specială şi prin verificarea statorniciei în credinţă şi mărturisire. Câtă vreme s-a ţinut sub observaţie rigoarea aceasta, Biserica a înflorit unei ere de aur în epoca patristică. Ca simbol a acestei orientări, Episcopul poartă o cârjă cu doi şerpi la capăt, cu privirile spre cârjă, drept simbol al păstoririi cu înţelepciune paşnică. Aşa pşnic a păstorit Biserica Răsăritului, împrăştiind creştinismul printre popoare.

Biserica Apuseană a luat direcţia universalistă a cuvintelor de la Luca „sileşte-i să intre!” Deci unde n-a mers cu învăţătura paşnică şi înţeleaptă, Biserica Apuseană a recurs la forţă, silindu-i să intre. Numai în mentalitatea unei astfel de orientări s-a putut naşte lozinca iezuită „scopul scuză mijloacele”. Dar nu numa păgânii au fost siliţi să intre, ci şi popoare deja creştine au fost presate să vină la ascultarea centralistă a Romei. Aşa se explică că au fost posibile persecuţiile, cruciadele şi inchiziţia „în numele lui Dumnezeu”, având ca stindard numele lui Dumnezeu. Dacă pentru vreun eretic nu se mai găsea alt mijloc de mântuire, inchiziţia îl mântuia arzându-l de viu pe rug şi o facea în cea mai bună credinţă că face bine, că o face în iubirea de oameni.

Ce vină să aibă Iisus? Poate că şi El ar fi fost ars pe rug. Are Iisus vreo vină? A fost înţeles mărginit, omeneşte. Omul nu poate silui aşa pe om..., nu are acest drept. „Sila” o conduce Providenţa, care poate totodată să-i lase omului şi libertatea deplină.

Simbolica acestei orientări a Apusului o arată şi cârja Episcopului Roman. Ea are forma unui cârlig cu care să poată prinde din fugă oile, care n-ar vrea să vină unde vrea păstorul. După gândirea lor, toate oile care nu aparţin Bisericii Apusene sunt considerate oi rătăcite."