Argumentul ontologic - o scurtă expunere (2)
— Ceea ce ne duce la punctul 2., și anume, la ideea Simplității pure și absolute sau a Totalității veritabile.
Înainte de alte considerații, vreau să remarc că întotdeauna când a fost invocat argumentul ontologic, ceea ce s-a vizat a fost Totalitatea sau Simplitatea absolută, NU complexitatea, adică determinarea.
Kolakowski pretinde că noi „nu putem ști ce e această Totalitate”. E o ușoară ipocrizie, de moștenire kantiană, cea care afirmă așa ceva. Căci, după ce am înțeles cât de cât ce înseamnă determinarea — prezența fundamentală a privației, a lipsei, a negativului într-un element și alteritatea perpetuă a elementului față de oricare altul —, ne este destul de „ușor” să înțelegem ce este Nedeterminarea sau Absolutul sau Totalitatea.
În mod evident: Totalitatea este aceea care coincide în mod pur, nemijlocit și absolut cu propria Sa negație, fiind identică propriei sale alterități.
O omonimie trebuie aici evitată: a nu se înțelege prin „definiția” de mai sus tot determinarea — căci și determinarea este, oarecum, „identică” privației sale de vreme ce aceasta din urmă o definește.
NU aceasta este identitatea Absolutului.
Când vorbim despre identitate absolută dispare în mod fundamental orice disjuncție, privație sau separație inter-elementară. Elementele nu mai sunt separate de o negație ireductibilă, ci se află într-un continuum pur și absolut. De aceea nu putem spune că, în continuum, am trece de la elementul A la elementul B printr-o infinitate de elemente intermediare (A’, A’’, A’’’ etc.) tocmai pentru că o astfel de procesualitate implică în continuare separația dintre elemente. Ci, în Absolut, însăși această „umbră” inter-elementară, acest „spațiu” intermediar ce marchează diferența dintre A și B este „plin”, este nicidecum o lipsă, ci este o prezență, este un act pur.
O Totalitate Absolută este Un Act Pur (Actus Purus Infinitus — „definiție” medievală a Atotputernicului), deci din Care nu lipsește nimic, Care nu este marcat de nici o fisură, de nici un negativ. („Dumnezeu nu pătimește”, spuneau Sfinții Părinți.)
Reluând exemplul matematic de mai sus, experiența continuumului ar însemna suprimarea absolută a diferenței numerice, colapsarea oricăror mulțimi de elemente într-o absolută continuitate în care nu ar mai subzista diferența dintre 1 și 2, 2 și 3 etc.. Mai mult, nu am mai avea a face cu o progresie potențială la infinit, ci am avea un infinit în act în care am fi parcurs exhaustiv întreaga mulțime a numerelor naturale, paradoxal, până în non-capătul ei. Adică, ni s-ar fi dat în mod real cel mai mare număr, dar fără ca acesta să mai aibă în sine negativul determinării care să-l despartă de ceva mai mare decât el, care să-l pună în corespondență cu o mulțime finită de obiecte.
În mod evident, este exclusă orice progresie în unirea elementelor determinate pentru a „constitui” continuumul, Unitatea originară. Căci, determinarea, cum am văzut mai sus, oricât de mult s-ar extinde, oricât ar crește, ea își poartă umbra cu sine mereu și nu poate scăpa de ea, rămânând determinare.
|