Nu putem vorbi despre adevăr dacă îl construim pe ipoteze eronate. Istoria formării Bisericii ar trebui să vă preocupe pe mai mult. Un text pe care l-am mai postat si pe un alt topic (papalitatea) ar trebui să vă dea de gândit când susţineţi Biserica Catolică şi legătura ei cu Sf Apostol Petru...Biserica s-a format după pogorârea Duhului Sfânt:

"În ziua pogorârii Duhului Sfânt, Petru, care mai înainte tremura din toate fibrele neputinţei omeneşti, acum propovăduia pe Iisus în Ierusalim, în public, cu un curaj extraordinar Fapte (2,14-41; 3,4-26). După cuvântul răscolitor de conştiinţe a lui Petru, se botează 3.000 de inşi. Aceasta este socotită ziua întemeierii Bisericii, prima societate creştină. Aceasta este şi prima predică creştină şi este interesantă fiindcă cuprinde numai elementele fundamentale ale unui simbol de credinţă: Învierea Mântuitorului, Înălţarea la cer, Trimiterea Sfântului Duh, precum şi concluzia practică – cu caracter de Taină – a Botezului.
Iată o predică apostolică, în elemente şi rezultate. Suflarea Duhului Sfânt a topit graniţele de limbă dintre neamuri şi diferenţa dintre clase. Propietatea particulară se schimbă în propietate colectivă benevolă, primul comunism este creştin, intemeiat pe iubirea de oameni şi pe faptul că toţi oamenii sunt fii aceluiaşi Tată, Dumnezeu.
Iată primele rezultate ale propovădurii Apostolului Petru. O activitate prctică, oragnizatorică, transformatoare a bazelor de până aici ale societăţii.
Declaraţia publică a lui Petru, în Templul din Ierusalim, că Iisus este Sfânt şi Drept şi că El este Autorul vieţii, determină pe mai marii templului sa-i tragă la răspundere pe el şi pe Ioan.
În faţa autorităţilor iudaice – negativiste, Petru face apel la raţiunea situaţiei: „Judecaţi şi voi de este drept înaintea lui Dumnezeu, să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu? Noi nu putem să nu spunem ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 19-20).
Iată principiul apostolic al ierarhiei ascultătorilor. Nici o agresiune, nici o tensiune, nici o intimidare. Apostolii erau ferm convinşi de existenţa Duhului Sfânt, fapt ce le dă curajul propovăduirii pe faţă a lui Iisus, o propovăduire pozitivă a creştinismului. La împotrivirile de tot felul ei erau pe deplin liniştiţi că biruinţa ultimă este a lui Dumnezeu, pe care Îl propovăduiesc ei, de aceea nu se prindeau în dialectică (contradictoriu) cu împotrivitorii.
Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel va da asigurarea că în ce priveşte ierahia ascultătorilor chiar şi potrivnicii se supun lui Dumnezeu, deşi fără să creadă, deci obiectul predicii este propovăduirea simplă a lui Iisus Histos, Care singur transformă societatea din interiorul ei, încât nu este nevoie de luptă exterioară, ceea ce ar angaja creştinismul într-o mulţime de conflicte inutile şi păgubitoare.
Sinediul îndată ia măsuri, arestează Apostolii. Apostolii reafirmă aceeaşi raţiune simplă a lucrurilor, că ei ascultă mai mult de Dumnezeu, decât de oameni.
Gamaliel, un rabin ponderat din Sinedriu, opreşte Tribunalul Templului de a-i judeca pripit şi condamna la moarte. Apostolii au luat deci bătaie de joarde şi au fost puşi în libertate, cu interzicerea de a mai propovădui pe Iisus. Sfatul cesta anticreştin, fireşte, Apostolii nu l-au putut asculta. Deci, în primele întâlniri ale Apostolilor cu scietatea s-a văzut că creştinii repetă, în mare, viaţa lui Iisus.
Suferinţa pentru Iisus – Sfântul Apostol Pavel va zice: „necazurile pentru Evanghelie” – încep să fie înţelese ca o binecuvântare. Iată cum, din primele zile ale creştinsmului, Duhul Sfânt odrăsleşte în propovăduitori săi, Apostolii, duhul jertfei de sine. Moartea cu care îi ameninţau potrivnicii, nu mai este o temere, din simplul motiv că moartea a fost biruită de învierea lui Iisus.
Aşa a plecat creştinismul la câştigarea lumii: silit şi călit de încercări, printre potrivnici, printre ameninţări, dar niciodată acestea nu l-au covârşit. Dumnezeu putea ca să le oprească, dar nu le-a oprit, pentru că acestea ar fi oprit creştinismul. Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine. Acesta-i paradoxul: creştinismul reînvie în raport direct proporţional cu încercările de a-l stinge.
Tot în primele zile ale Bisericii s-a impus şi caracterul creştinismului ca religie universală – ecumenică – şi nu mai mult naţională. El exprimă în elementele (şi în limbă) fiecărui neam aparte, deşi natura sa este mai presus de toate neamurile. Această lărgire a creştinismului peste graniţele neamurilor i se descoperea lui Petru. În felul acesta, creştinismul apare în istorie ca o nouă energie a păcii între popoare. Pacea este o idee specific creştină şi se condiţionează de obârştia ei divină.
Cu această lărgire a Revelaţiei între toate neamurile – potrivit misiunii apostolice de la Înălţare – va avea să ostenească al doilea Apostol al creştinismului, Apostolul Pavel.
Providenţa – alt element fundamental al creştinismului: conducerea văzută a celor nevăzute – s-a făcut strălucitor înţeleasă prin convertirea unui mare vrăjmaş a lui Iisus cu numele de Saul din Tars.
Cine se putea prinde mai bine (în luptă) cu păgânii şi cu toată cultura elenă, decât unul ce fusese vrăjmaş de militant împotriva noi religii. Saul cunoştea creştinismul, însă ca potrivnic, ca un încredinţat cu autoritatea de a-l nimici. Dar socotelile lui Dumnezeu sunt mai presus decât socotelile omului. Vrăjmăşia neamurilor trebuia biruită de un vrăjmaş de moarte al creştinilor, convertit în „Apostolul neamurilor”. Iar ca o ironie a situaţiei – ca să nu zic a Providenţei – această convertire a lumii greco-atine s-a făcut sub protecţia cezarului, pe care Pavel a invocat-o ca cetăţean roman (Fapte 22,25) îpotriva conaţionalilor săi iudei, care s-au întărit cu jurământul şi cu greva foamei (Fapte 23, 12) ca să-l omoare pe Pavel (unii sunt de părere că Pavel a sfârşit asasinat de iudeii aceştia din Roma).
În faţa Areopagului Atenei, Providenţa n-a trimis un ins întâmplător, ci un om pregătit. Saul era cel mai bun elev al lui Gamaliel – cel mai învăţat rabin al iudaismului, şi totodată bine instruit în cultura elenă a timpului. Convertirea lui Saul n-a fost convertire din nimic ci convertirea unui instruit de la o ideologie veche la o concepţie nouă.
Iar la Roma, Providenţa a trimis pe Apostolul Pavel un cetăţean roman, care va avea să precizeze poziţia creştinilor faţă de împrejurările ostile create de conaţionalii săi iudei.
Creştinismul, la obârşia sa, a fost protejat de stăpânirea romană împotriva prigoanei iudaice. Acest fapt a determinat stăpânirea să facă deosebirea între iudaism şi creştinism. Mai pe urmă iudeii, care erau răspândiţi în tot imperiul roman, au asmuţit stăpânirea romană îpotriva creştinilor, scornindu-le vina că aceştia uneltesc împotriva statului, împotriva Cezarului, reeditând pretutindeni ameninţările din curtea lui Pilat. Cu aceste sforării ale vicleşugului şi urii, iudeii căutau să antreneze autoritatea romană în planurile lor antireştine. Mincinoasa lor prietenie cu Cezarul însă le-a atras expulzarea lor din Roma, la anul 50-52.
În această atmosferă deopotrivă ostilă atât iudeilor cât şi creştinilor, fiindcă se închinau Împăratului altei împărăţii şi nu împăratului roman, Pavel, iudeu şi ceştin, Cere să fie judecat tocmai de Cezarul, potrivit dreptului roman şi cetăţeniei sale romane. Astfel, în primăvara anului 61, după multe peripeţii pe mare, sub escortă, ajunge la Roma. Aici este menţinut sub stare de arest, în lanţuri, deşi „Adevărul nu ştie de lanţuri”, tot ca o Providenţă. Căci, de n-ar fi fost păzit de autoritatea romană, cei 40 de iudei, care-i juraseră moartea, l-ar fi omorât, zădărnicindu-i misiunea. Arestul său de doi ani a fost uşor, mai mult un domiciliu forţat, căci avea voie să primească pe creştinii comunităţii din Roma şi să scrie pastoralele sale în Orient.
În altă ordine de idei, petrecerea lui Pavel în Roma clatină serios ipoteza episcopatului de 25 de ani a lui Petru la Roma. Existenţa lui Petru nu este pomenită în nici o epistolă paulină trimisă în Răsărit, ceea ce este absolut inadmisibil pentru un apostol ca Pavel, dacă Peru ar fi existat cu adevărat la Roma.
Faptul că Pavel scrie „din lanţuri”, că mai apoi avea să guste şi cea de-a doua captivitate sub Nero, este foarte grăitoare pentru poziţia clasică a creştinismului faţă de Cezar, ca reprezentant al autorităţii lumii acesteia.
Apostolul Pavel tâlcuieşte autoritatea lumii acesteia ca provenită din autoritatea lui Dumnezeu, şi cine se împotriveşte stăpânirii, lui Dumnezeu se împotriveşte. Reacţionismul este un păcat, este o atitudine fals religioasă. Din acest motiv, creştinii trebuie să dea ascultare Cezarului, să se roage pentru el, şi să-şi plătească dajdia. Supunerea faţă de stăpânire este din raţiuni divine: din iubire universală de oameni şi nu din oportunism sau frică...
Între concepţia romană despre lume şi om şi concepţia creştină erau deosebiri ireductibile. Totuşi predica Sfântului Pavel nu este agresivă. Acesta este şi un normativ şi imperativ apostolic: neagresivitatea...
Creştinismul nu are temelie omenească – vreun apostol – ci divinitatea Întemeietorului confirmată definitiv de Sfânta Sa Înviere. Pe învierea lui Iisus, pe faptul că Iisus are o realitate vie, unică, şi în categoriile lumi acesteia cât şi în afara ei, se motivează toată zdroaba apostolică a lui Pavel şi cei 40.000 km pe care i-a făcut în condiţiile de atunci pentru Hristos, sensul şi destinul vieţii sale."