[Savonarola]

În prealabil postat de HoratiuM

Căci singurele concepte cu adevărat fundamentale în întreaga gândire sunt doar două: identitate şi diferenţă. Luate în sensul lor cel mai abstract, desigur. Dar, odată ce această abstracţie îşi face cu adevărat loc în gândire, empirismul este depăşit şi nu ne mai punem problema în termenii „ce este cu adevărat şi efectiv Totalitatea, în sens concret, empiric?” — un astfel nivel de problematizare este antifilosofic şi antiteologic prin excelenţă. Căci Infinitul Absolut nu se va reduce niciodată la un concept determinat sau la o senzaţie sau intuiţie determinate prin care să-l putem cuprinde de o manieră concret-sensibilă. Infinitul este prin definiţie ceea ce scapă determinării; dar aceasta nu înseamnă că el nu este prezenţă sau ceva cu adevărat real. Ci el este un Real care nu mai poate fi tematizat şi cuprins nici măcar prin gândirea discursivă (dianoetică); cu atât mai puţin prin simţuri sau intuiţii determinate. Ceea ce înseamnă că, pentru a ne raporta la El, e nevoie să avem curajul de a duce conceptele noastre determinate până în faza lor terminală, până la exhaustiunea care e capabilă să le reveleze esenţa — doar când vizăm necesarul, reuşim să ne salvăm din contingent. Doar când suntem suficient de lucizi şi curajoşi să facem acest salt conceptual vom fi şi în posesia posibilităţii de a participa la Necuprinsul Însuşi — adică de a depăşi tocmai posibilitatea. Pe scurt spus, El ni se va revela doar atunci când avem cu adevărat credinţa. (Credinţă care nu înseamnă „crede şi nu cerceta” şi nici „crezi în lipsa dovezii” — de obicei, aici dovada are acelaşi sens de determinare a unui fapt. Ci credinţă care înseamnă tocmai eliberarea gândirii de empiric, de noeza determinată, de reprezentări confuze şi amestecate, unde identitatea şi diferenţa nu sunt analizate în principiul lor de posibilitate.)

Părerea mea este că se pune problema în termenii „ce este cu adevărat şi efectiv Totalitatea, în sens concret, empiric?”. Sau poate nu atât această problemă ci aceea a ceea ce putem noi considera o prezenţă şi manifestare empirică a Totalităţii, în sensul de Dumnezeu. Sau ca să o spun altfel, tăgăduiţi cumva posibilitatea de a avea un acces, empiric să îi spun printr-o experienţă concretă, la Totalitate, la Dumnezeire? Poate că nu înţeleg eu suficient de bine ceea ce vreţi să spuneţi, poate mă înşel dar cam asta îmi dă de înţeles ceea ce spuneţi, chiar dacă la urmă vorbiţi despre o oarecare participare la Necuprins ca revelaţie prin credinţă. Tăgăduiţi cumva posibilitatea experienţei, empirice să îi spunem, a participării la Dumnezeu, a cunoaşterii lui Dumnezeu ca Dumnezeu, a cunoaşterii Totalităţii ca Totalitate, a Simplităţii ca Simplitate, în mod empiric prin experienţă?