[ALEXANDRU ANASTASIU]

Pentru că mai sus ni s-au enumerat câteva din principiile doctrinei şi căii lăuntrice propusă de protestanţii de pe forum, pentru a putea deosebi şi falsa sfinţenie a unora ca Francisc de Assisi, Jean Calvin, Ignaţiu de Loyola, Tereza de Calcutta, Toma de Aquino, Anton de Padova de Adevărata Sfinţenie şi de aici să revenim la recunoaşterea mult aşteptată a înşelării în medicină, foarte mult ne vom folosi, mai înainte de a arăta defectele sfinţeniei false, în a vedea, măcar intelectual, cele care de fapt pot fi înţelese cu adevărat doar prin trăire, citând dintr-o carte foarte importantă şi dragă sufletului nostru, pe care Dumnezeu mi-a pus-o azi din nou în amintire, în ajutorul dezbaterii noastre.
Îmi cer iertare că amân dezbaterea înşelării demonice în medicină. Dacă nu ne vom lămuri cât de subtilă este înşelarea în religie (care este dedicată special adevărului, dar care, în afara ortodoxiei atât de mult a deviat în minciună), nu vom putea vedea înşelarea din medicină, un teren expus din start amestecului adevărul şi minciună. Mai ales că medicina demonică de azi abuzează din plin de falsele minuni şi falsa sfinţenie.

ARHIMANDRITUL SOFRONIE
CUVIOSUL
SILUAN ATHONITUL
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica)
Tipărită cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului
ANDREI
Arhiepiscopul Alba-Iuliei
Editura Reîntregirea
Alba Iulia, 2009


GÂNDURI DESPRE LIBERTATE
Mai sus am înfăţişat convorbirea Stareţului cu un tânăr stu-dent, unde, într'o măsură, se pot vedea părerile sale asupra li-bertăţii; iar aci doresc să adaug şi alte gânduri ale sale, pe care le-am auzit de la dânsul, şi exprimate în parte în scris, însă într'un grai de neînţeles celor mai mulţi.
Viaţa Stareţului s'a desfăşurat cu precădere în rugăciune, iar mintea ce se roagă nu gândeşte, adică nu judecă, ci trăieşte. Lucrarea minţii celui ce se roagă nu stă în a se îndeletnici cu concepte abstracte, ci este părtăşie întru fiinţă. Mintea celui ce cu adevărat se roagă are de-a face nu cu categoriile gândirii raţionale, ci cu categorii calitativ altele, iar acest alt soi de cateŹgorii este însăşi fiinţa în lucrarea ei ce nu se poate cuprinde în îngustele cadre ale conceptelor abstracte.
Stareţul nu a fost un filosof în obişnuitul înţeles al cuvântuŹlui, însă a fost cu adevărat un înţelept ce deţinea cunoaşterea


115
ÎNVĂŢĂTURA STAREŢULUI
celor ce depăşesc limitele filosofiei.
Să luăm drept pildă experienţa Ťpomenirii morţiiť. Sub acest nume, în scrierile Părinţilor nevoitori se înţelege nu obişnuita conştiinţă a omului în privinţa mortalităţii sale, nu simpla amin-tire a faptului că vom muri, ci un anume simţământ duhovniŹcesc. începe pomenirea morţii cu conştientizarea scurtimii fiinŹţării noastre pământeşti; când slăbind, când întărindu-se, ea trece uneori într'un adânc simţământ al faptului că tot ce este pământesc este stricăcios şi trecător, schimbând astfel însăşi viziunea omului faţă de tot ce este în lume; tot ce nu dăinuie vecinie devine fără valoare în conştiinţa sa şi apare simţământul lipsei de noimă a tuturor agonisirilor pe pământ. Mintea îşi despoaie atenţia de lumea din afară ce o înconjoară, adunându-se înlăuntru, unde sufletul se confruntă cu adâncul de neajuns al întunerecului. Această viziune duce sufletul într'o groază ce naşte o rugăciune încordată, de nereţinut nici ziua nici noaptea. Vremea îşi pierdea întinderea - la început nu pentru că sufletul vede lumina vieţii vecinice, ci dimpotrivă, pentru că totul este înghiţit de simţământul vecinicei morţi. în sfârşit, trecând prin multe şi felurite stadii, sufletul, prin lucrarea harului, este dus în tărâmul luminii Dumnezeieşti fără-de-început. Iar aceasta nu este Ťtrecerea dincoloť a filosofiei, ci viaţa în adevărata sa maŹnifestare, ce nu are nevoie de Ťdoveziť dialectice. Ca adevărată viaţă, o astfel de cunoaştere de nedefinit, de nedemonstrat şi neŹvădită, în ciuda nedefinirii ei este neasemuit mai puternică şi lăuntric mai convingătoare decât cea mai impecabilă dialectică abstractă.
Stareţul se ruga:
ŤDoamne, oamenii au uitat de Tine, Făcătorul lor, şi îşi caută slobozenia, neînţelegând că Tu eşti milostiv şi iubeşti pe păcăŹtoşii ce se pocăiesc, şi le dai harul Duhului Tău cel Sfântť, (p. 299)
Rugându-se Dumnezeului celui atoatecunoscător Stareţul nu grăieşte multe cuvinte şi nu îşi lămureşte gândurile. ŤOamenii îşi caută slobozeniať, adică în afara lui Dumnezeu, în afara adevăratei vieţi, acolo unde ea nu este şi nu poate fi, unde este Ťîntunerecul cel mai din afarăť, căci slobozenia nu este decât acolo unde nu este moarte, unde este adevărata vecinică fiinţare, adică în Dumnezeu.
ŤTu eşti milostiv, şi le dai harul Sfântului Duhť. Dumnezeu dă darul Sfântului Duh, iar atunci omul devine slobod. ŤUnde este Duhul Domnului, acolo este slobozeniať (2 Cor. 3: 17). ŤTot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului. Şi robul nu rămâne în casă în veac. Deci de va slobozi pre voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi fiť (Io. 8: 34-36).
In rugăciunea născută din har, cunoaşterea fiinţială - sau din cercare, aşa cum spunea Stareţul - a slobozeniei omului este cât se poate de adâncă. El din tot sufletul recunoştea că adevărata robie este una singură - robia păcatului; că adevărata libertate este una singură - învierea în Dumnezeu.
Câtă vreme omul nu şi-a dobândit cea întru Hristos înviere, totul în el va rămâne scâlciat de frica morţii şi, prin urmare, de robia păcatului. Iar dintre cei scâlciaţi, ce nu au cunoscut încă harul învierii, vor scăpa doar acei despre care s'a spus: ŤFericiţi cei ce nu au văzut, dar au crezutť.

De neajuns şi de nedefinit în ceea ce priveşte izvoarele ei, în al său vecinie temei, simplă şi una în esenţa sa - nu ştiu ce nuŹme să dau vieţii duhovniceşti. S'ar putea ca unii să numească acest tărâm Ťsupraconştientulť ... dar cuvântul nici nu dă ceva de înţeles, nici nu defineşte ceva mai mult decât relaţia între conştiinţa reflexivă şi lumea care îi depăşeşte hotarele.
Trecând din acest tărâm nedefinit în cel supus observaţiei noastre lăuntrice, şi chiar unui anume control, viaţa duhovni-cească ni se înfăţişează sub două aspecte, şi anume: drept stare şi trăire duhovnicească, şi drept conştiinţă dogmatică. Cele două aspecte deosebite, şi oarecum chiar despărţite în Ťîntrupareať, adică în expresia lor formală din viaţa noastră empirică, în esenŹţa lor sânt o singură viaţă nedespărţită. în vârtutea acesteia, fiecare lucrare a nevoinţei, fiecare stare duhovnicească este neŹdespărţit legată de conştiinţa dogmatică corespunzătoare.
Având în vedere cele zise mai sus, am încercat întotdeauna să înţeleg cu ce conştiinţă dogmatică se lega marea rugăciune şi marele plâns pentru lume al Stareţului.
Transpunând într'un limbaj mai pe înţelesul contemporanilor noştri cuvintele Stareţului, greu de pătruns, în sfânta şi măreaţa lor simplitate, nădăjduiesc în cele ce urmează să mă apropii de expresia conştiinţei sale dogmatice.
Stareţul spunea şi scria că dragostea lui Hristos nu poate răbda pierzania nimănui şi, în grija ei pentru mântuirea tuturor, spre a-şi atinge ţelul, urmează calea jertfei.
ŤDomnul dă monahului dragostea Sfântului Duh, şi din această dragoste inima monahului necontenit se întristează pen-tru norod, că nu toţi se mântuiesc. însuşi Domnul într'atâta se întrista pentru norod, că S'au dat pe Sine morţii pe cruce. Şi Maica Domnului aceeaşi durere pentru oameni purta în inima Ei. Şi Ea, asemenea Fiului Său iubit, tuturor până în sfârşit le dorea mântuirea. Pe acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul AposŹtolilor şi Sfinţilor noştri Părinţi, şi păstorilor Bisericiiť. (ŤPentru monahiť, p. 437)
Cu adevărat creştineşte a mântui este cu putinţă numai prin iubire, adică atrăgând; nici o silnicie nu-şi are aci locul. CăuŹtând mântuirea tuturor, dragostea este atrasă a merge până în sfârşit, drept care ea îmbrăţişează nu numai lumea celor ce trăŹiesc acum pe pământ, dar şi pe cei ce au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei ce încă au a se naşte, adică întregul Adam. Şi dacă draŹgostea dănţuieşte şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, ea plânge şi se roagă văzând pierzania lor.