[ALEXANDRU ANASTASIU]

L-am întrebat pe Stareţ: Cum poate cineva să iubească pe toţi? Şi unde poţi găsi o astfel de dragoste, ca să devii una cu toţi?
Stareţul a răspuns:
- Spre a deveni una cu toţi, precum spune Domnul, «ca toţi una să fie» (Io. 17: 21), nu avem nevoie să născocim nimic: toţi avem una şi aceeaşi fire, şi deci firesc ne-ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.
Puterea iubirii este mare şi biruitoare, dar nu până în sfârşit. In fiinţa omului este un anume domeniu unde până şi iubirii i se pune hotar, unde nici ea nu-şi atinge deplinătatea stăpânirii. Ce poate fi aceasta?
Libertatea.
Libertatea omului este cu adevărat reală, şi atât de mare, încât nici jertfa lui Hristos însuşi, nici jertfa tuturor celor ce au păşit pe urmele lui Hristos nu poate duce neapărat la biruinţă.
Domnul a zis: «Şi Eu, de Mă voi înălţa de pre pământ (adică răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine» (Io. 12: 32-33). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte să atragă pe toţi la sine, drept care înaintează până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei desăvârşite iubiri şi desăvârşite jertfe cineva - nu se ştie cine, şi de vor fi aceştia mulţi sau puţini iarăşi nu se ştie -poate răspunde prin respingere până şi în planul veciniciei, şi poate spune: Eu însă - nu vreau.
Tocmai această înfricoşătoare posibilitate a libertăţii, cunos¬cută în experienţa duhovnicească a Bisericii, a dus la res-pingerea ideii origeniste1.
Nu este nici o îndoială că din conştiinţa origenistă nu se poate naşte o astfel de rugăciune precum vedem la Stareţ.
Ceea ce a cunoscut Stareţul când i S'a arătat Hristos a fost pentru el mai presus de orice îndoială sau clătinare. El a ştiut că Cel ce i se arătase era Domnul Atotţiitorul. A ştiut că smerenia lui Hristos pe care o cunoscuse, şi acea dragoste de care se umpluse până la limita puterii de a mai purta este lucrarea Sfân¬tului Duh - Dumnezeu. A cunoscut că Dumnezeu este neţăr-murită dragoste şi nesfârşită milosârdie, şi totuşi cunoaşterea acestui adevăr nu 1-a dus la a gândi că «oricum toţi se vor mân¬tui». Conştiinţa putinţei vecinicei pierzanii a rămas adânc în duhul lui, iar aceasta pentru că, în starea harului, sufletului i se descoperă măsura libertăţii omului.
Esenţa absolutei libertăţi constă în aceea ca singur întru toate, în afara oricărei dependenţe sau constrângeri, în afara oricărei ţărmuriri, să îţi determini fiinţa. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.
Ispita făpturii slobode, care este chipul lui Dumnezeu, este aceea de a-şi zidi singură fiinţa, singură a se determina întru toate, singură a se face dumnezeu - iar nu de a primi numai ceea ce i se dă, căci în aceasta se află un simţământ al depen-denţei.
Fericitul Stareţ spunea că şi această ispită, precum şi toate celelalte, se biruieşte prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeul cel bun şi milostiv, credinţa că El este mai presus de toată desăvârşirea, atrage în suflet harul, iar atunci nu se mai află simţământul dependenţei, şi sufletul iubeşte pe Dumnezeu ca fiind cel mai adevărat Tată şi trăieşte prin El.
Stareţul era un om cu puţină carte, însă năzuinţa lui spre a cunoaşte adevărul nu era nicicum mai mică decât la oricare al-tul, dar calea sa spre a cunoaşte adevărul dorit era cu totul deo¬sebită de metodele filosofiei speculative. Ştiind aceasta, am urmărit cu mult interes cum îi treceau prin minte, într'o atmos¬feră cu totul aparte şi într'o formă cât se poate de originală, cele negreşit va cădea în concepţia pantheistă a lumii. De fiecare dată când mintea theologhisitoare încearcă prin a sa putere a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu, va cădea în chip fatal - fie că o înţelege, fie că nu - în una şi aceeaşi greşală în care s'au afundat şi ştiinţa, şi filosofia, şi pantheismul, anume: căutarea şi contemplarea adevărului «CE».
Adevărul «CINE» nicicum nu se poate cunoaşte raţional. Dumnezeul «CINE» se cunoaşte numai prin părtăşie în fiinţă, adică numai în Duhul Sfânt. Aceasta o sublinia neîncetat Sta¬reţul Siluan.
însuşi Domnul grăieşte despre aceasta astfel:
«De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi, şi Tatăl Meu va iubi pre el, şi la el vom veni, şi lăcaş în el ne vom face» ... «Dară Mângâietoriul, Duhul cel Sfânt, pre Carele va trimite Tatăl întru numele Meu, acela pre voi va învăţa toate» (Io. 14: 23 şi 26).
In experienţa nevoinţei dreptslăvitoare calea contemplărilor abstracte se respinge ca nefiind dreaptă. Cela ce în cugetările sale despre Dumnezeu se opreşte asupra contemplării abstracte a Binelui, Frumosului, Veciniciei, Dragostei ş.a.m.d., acela se află pe o cale mincinoasă. Cel ce doar se sustrage tuturor chipu¬rilor şi conceptelor empirice, acela, aşijdcrea, nu va fi cunoscut adevărata cale.
■ Dreptslăvitoarea contemplare nu este contemplarea abstractă a Binelui, Dragostei ş.a.m.d., nici simpla despuiere a minţii de toate chipurile şi conceptele empirice. Adevărata contemplare este dată de Dumnezeu prin venirea Lui în suflet, iar atunci sufletul contemplă pe Dumnezeu şi vede că El iubeşte, că El este bun, măreţ, vecinie; îl vede ca fiind mai presus de lume şi negrăit. însă nimic nu se contemplă abstract.
Adevărata viaţă duhovnicească este străină închipuirilor, fiind întru toate şi până la capăt concretă şi pozitivă. Adevărata împărtăşire cu Dumnezeu este căutată de om nu altfel decât prin rugăciunea personală către Dumnezeul Personal. Adevărata experienţă creştină duhovnicească este împărtăşire cu Dumnezeul absolut liber, şi de aceea nu atârnă de singură strădania şi voia omului, aşa cum este cazul în experienţa necreştină (pantheistă).
Niciodată nu voi ajunge prin cuvintele mele stângace să redau cititorului ceea ce mă uimea în părtăşia mea cu Stareţul. Convorbirea vie cu el purta un caracter deosebit. în ciuda a toată simplitatea şi blândeţea convorbirii, cuvântul său era deosebit de lucrător, ca unul ce purcedea din adânca experienţă a fiinţării, ca un cuvânt cu adevărat purtător al Duhului vieţii.
Arătarea lui Hristos Stareţului Siluan fusese o întâlnire personală, în vârtutea căreia îndreptarea sa către Dumnezeu primise un caracter adânc personal. Rugându-se, el vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă. Simţământul Dumnezeului Personal curăţă rugăciunea de închipuiri şi de speculaţii abstracte, trecând totul într'un oarecare centru nevăzut al unui dialog lăuntric, viu. Adunându-se înlăuntru, rugăciunea încetează a fi o «chemare în văzduhuri», iar mintea devine întreagă luare-amin-te şi auz. Chemând numele lui Dumnezeu - Părinte, Doamne, şi celelalte - el petrecea în starea despre care «nu este slobod omului a grăi» (2 Cor. 12:4), însă cela ce însuşi a cercat venirea Dumnezeului Celui Viu, acela va înţelege.
Un minunat nevoitor din Mănăstire, Părintele Trofim, obser-vase aceasta la Stareţul Siluan şi se umpluse de frică şi nedume-rire, fapt pe care mi 1-a povestit de-abia după săvârşitul Stare-ţului.





Părintele Sofronie se referă la ideea apocatastazei, adică a mântuirii finale a tuturor sufletelor, una dintre ideile pentru care a fost osândit Orighen (185-283). (N.tr.)

Va urma cu PENTRU IUBIREA DE VRĂJMAŞI