[HoratiuM]

În prealabil postat de Savonarola

Părerea mea este că se pune problema în termenii „ce este cu adevărat şi efectiv Totalitatea, în sens concret, empiric?”. Sau poate nu atât această problemă ci aceea a ceea ce putem noi considera o prezenţă şi manifestare empirică a Totalităţii, în sensul de Dumnezeu. Sau ca să o spun altfel, tăgăduiţi cumva posibilitatea de a avea un acces, empiric să îi spun printr-o experienţă concretă, la Totalitate, la Dumnezeire? Poate că nu înţeleg eu suficient de bine ceea ce vreţi să spuneţi, poate mă înşel dar cam asta îmi dă de înţeles ceea ce spuneţi, chiar dacă la urmă vorbiţi despre o oarecare participare la Necuprins ca revelaţie prin credinţă. Tăgăduiţi cumva posibilitatea experienţei, empirice să îi spunem, a participării la Dumnezeu, a cunoaşterii lui Dumnezeu ca Dumnezeu, a cunoaşterii Totalităţii ca Totalitate, a Simplităţii ca Simplitate, în mod empiric prin experienţă?

Adevărul e că nu aţi prea înţeles ce am vrut să spun. Mi se pare cu atât mai bizar cu cât motto-ul pe care-l aveţi şi vă însoţeşte fiecare postare este Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duhul, duh este.

Acum, este adevărat că nici eu nu am scris cele patru postări de mai-nainte pentru toată lumea. Ele sunt, de fapt, un răspuns pentru userul bogdan81 care contesta sau punea sub semnul întrebării posibilitatea de a da în mod valid argumentul ontologic.

Totuşi, pentru Dvs. revin cu o sumă de consideraţii. Pe scurt şi cât mai simplu.

Sper că este clar pentru toată lumea că Dumnezeu, creatorul lumii, nu este din lumea aceasta. Prin urmare, El nu este o entitate spaţio-temporală, nici nu ascultă de astfel de legi. Ba, mai mult, Esenţa Sa este transcendentă chiar şi principiului non-contradicţiei. De aici rezultă că nu putem avea o experienţă mistică faţă de El în sensul că am veni în contact trupeşte, prin carnea corpului nostru, aşa cum este el în această viaţă, netransfigurat, cu Substanţa divină. Sunt nenumărate texte ale patristicii şi praxiologiei mistice în care se subliniază la nesfârşit faptul că Dumnezeu este dincolo de orice reprezentare şi de orice simţ corporal. Că el este de neatins cu ochi trupeşti sau cu orice fel de simţ trupesc.

Aceasta nu înseamnă că experienţa mistică ne este interzisă. Dimpotrivă, în aceleaşi texte unde suntem avertizaţi împotriva unor astfel de confuzii, ni se dau indicii clare cu privire la sau chiar ni se descriu experienţe mistice în care sfinţii vin în contact cu metafizicul, în care Lumina necreată transfigurează trupul, în care Harul face feţele să strălucească orbitor. Înseamnă că Dumnezeu poate fi, totuşi, simţit cu trupul? Poate fi văzut Dumnezeu cu ochii trupeşti? Nicidecum. Dumnezeu este văzut de o parte nepătimitoare a sufletului nostru - de cea superioară, numită duh, spirit, intelect noetic, raţiune în unele texte în care este pusă în contrast cu intelectul etc.. Cu această parte superioară a sufletului nostru ajungem în contact cu Dumnezeu astfel încât ne împărtăşim de El şi, împreună cu sufletul, şi trupul, prin "contaminare", prin transmisiune. Dar, e un truism să amintesc, trupul este şi el transfigurat şi devine nepătimitor.

Deci, din punct de vedere empiric, noi suntem doar trupuri ale naturii, înscrişi şi marcaţi de determinaţii, adică de limitări care ne împiedică să ajungem la Infinitul Absolut (Dumnezeu). Doar când ne lepădăm de aceste limitări empirice reuşim să ajungem capabili de a veni în contact cu Infinitul, cu Ilimitatul Însuşi. Despre asta am vorbit în postările mele.

Nu întâmplător, cuvântul empiric vine din grecescul empiria care înseamnă experienţă, încercare, deci moment critic, moment limită. Numai că tot ceea ce se revelează într-o astfel de încercare este faptul că limita pe care o pune corporalitatea şi gândirea noastră, atunci când sunt înscrise în determinare, sunt ceva ce trebuie depăşit. Căci empiricul face un test pentru ceva determinat - adică apreciază în ce măsură un anumit element corespunde sau nu anumitor criterii. Însă testarea pe care o face empiricul nu poate să judece criteriul însuşi: iar Totalitatea absolută este Criteriul absolut care face posibilă orice experienţă determinată. Dar, atunci, experienţa care vrea să-şi atingă Criteriul trebuie să renunţe la determinarea care o marchează întrucât ea trebuie să se întoarcă la rădăcină. Cu alte cuvinte, într-o astfel de încercare limită, ceea ce trebuie depăşit este limita însăşi. Pentru a trece de la peras (limită) la apeiron (ilimitat).

Sper că s-a înţeles mai bine ce am vrut să spun.