[HoratiuM]

În prealabil postat de Mihailc

Argumentul pe care l-ai numit ”ontologic” (culmea, nu e ontologic ci a fost numit așa după o obiecție de-a lui Kant) nu rămâne în același sistem de referință pe toată desfășurarea argumentației. În mod normal, într-o sistematizare ce ține doar de posibilitatea logică, se lucrează cu o terminologie economică în care cunoașterea proprietăților limbajului (dar și a limitelor lui) restrânge mijloacele de expresie la un număr redus de concepte ce sunt relevante doar pe tărâmul rarefiat al gândirii pure.
Ca să evităm confuziile, te-aș ruga să mai faci un efort și să simplifici raționamentul sub formă de polisilogism (sau alt tip de argumentație sintetică, care-ți convine), să vedem ce rămâne după eliminarea balastului.

Bun, în primul rând, dacă ar fi să fac un polisilogism, atunci ar trebui să accept determinarea categorială a conceptelor folosite - calitate (afirmativ/negativ) şi cantitate (universal/particular), conform logicii clasice. Împreună cu toate consecinţele şi regulile ce rezultă din această determinare - construcţia premiselor cu universale şi afirmative, contaminarea concluziei de eventualele premise particulare şi negative etc..

În al doilea rând, îmi ceri o circumscriere a conceptelor folosite.

În al treilea rând, îmi ceri să ţin cont de limitele limbajului.

În al patrulea rând, îmi ceri să formalizez argumentul.

Or, iată care sunt problemele:

1. Argumentul ontologic nu se face pe baza logicii formale (cea în care forma şi conţinutul sunt disjuncte). Ci pe baza logicii transcendentale sau speculative, unde forma se raportează la ea însăşi şi unde subiectul devine reflexiv şi se raportează pe de-a-ntregul la sine ca predicat (nu doar printr-o proprietate definitorie a sa pe care am scoate-o din el, aşa cum s-ar întâmpla într-o judecată analitică).
2. Pentru că vorbim despre Temeiul a toate, inevitabil limitele limbajului (ca şi ale conceptelor) vor fi forţate (ca să nu zic violate). Căci, ca să defineşti un termen, trebuie să ieşi în afara lui.
3. Aici, circumscrierea conceptelor nu poate avea loc în conţinutul acestora. Argumentul ontologic vorbeşte despre totalitate şi infinit. Nu putem vorbi despre ele dacă păstrăm determinarea în conceptele pe care le folosim. Cel mult putem vorbi despre o reducere a paşilor argumentativi în vederea clarităţii în comprehensiune.
4. Pentru că orice categorie implică disocierea ei de alta, rezultă că argumentul ontologic va privi, la nivelul facultăţilor, acea facultate care poate să pună în raport toate categoriile simultan, unele faţă de altele şi, în acelaşi timp, le şi poate depăşi. Or, kantian şi, mai ales, hegelian vorbind, aceasta nu e decât raţiunea. În nici un caz intelectul.
5. Mai mult, într-o inferenţă, căutăm adevărul concluziei făcând apel la adevărul premiselor şi la regulile ce reglează raportul acestora faţă de concluzie. Cu alte cuvinte, concluzia are la bază premisele. Or, argumentul ontologic urmăreşte atingerea unei concluzii care priveşte Temeiul a toate. Or, dacă e Temeiul a toate, El nu poate fi dedus din altceva, nu poate avea ca premisă ceva diferit de El Însuşi.

Toate acestea fiind zise, îţi pot oferi, chiar şi din istoria filosofiei, câteva formulări lapidare ale argumentului pentru a satisface oarecum pretenţia parcimoniei:

"Fiinţa este."
"Adevărul este."
"Identitatea este."

Căci orice fel de afirmaţie vei face, ea se va folosi de principiul identităţii, respectiv de cel al adevărului. La orice te vei referi, vei face referinţă la real, chiar şi atunci când vei spune că în mod real ceva nu există. Cu alte cuvinte, orice fel de gând, propoziţie sau fapt au în ele însele un temei sau o permanenţă inteligibilă pe care o implică chiar şi inconştient sau involuntar. Identitatea, adevărul sau fiinţa sunt singurele concepte care se definesc şi se legitimează în mod nemijlocit prin ele însele. Dacă vrem să ieşim în afara identităţii ca s-o definim, vedem că în intenţia de a ieşi, în ieşire şi în actul definirii identitatea este perpetuu presupusă.

Acum, îmi reproşezi că argumentul ontologic, în varianta dată de mine, ar fi contaminat de o oarecare echivocaţie, dacă înţeleg bine. Întrucât m-am prevalat de principiul identităţii, care este tocmai cel prin care argumentul ontologic este nemijlocit dat, aş fi foarte curios să văd în ce constă această schimbare a sistemului de referinţă pe care spui că o găseşti în expunerea mea.