Între mitropoliții care au păstorit la Alba Iulia în secolul al XVII-lea se remarcă doi martiri ai Ortodoxiei: Sfinții Ilie Iorest și Sava Brancovici, dar și doi cărturari: Simeon Ștefan (1643-1656) și Varlaam (1685-1692). Numele lui Simion Ștefan s-a consacrat definitiv în istoria culturii românești prin memorabilul act editorial de la 1648, care a marcat apariția Noului Testament pentru prima oară în românește.
Fost ieromonah în mănăstirea din Alba Iulia, Simion Ștefan a ajuns pe scaunul mitropolitan în 1643, într-un context politic și confesional deosebit de dificil pentru Biserica Ortodoxă transilvăneană. Într-o situație care i-a definit pe românii ardeleni în general în Evul Mediu, cea de excludere din viața politică a principatului, aceștia erau persecutați acum și pe motive confesionale, fiind supuși prozelitismului calvin tot mai accentuat. Succedând mitropolitului Ilie Iorest – înlăturat și întemnițat pentru opoziția sa față de programul de calvinizare -, Simion Ștefan n-a fost cruțat nici el de presiunile prozelitiste. Chiar cu prilejul alegerii se consemnează un moment tensionat legat de jurisdicția sa. Astfel, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei, doar 3 erau sub jurisdicția noului mitropolit, restul de 17 fiind subordonate superintendentului calvin Geleji Katona István. Situația a creat nemulțumire și proteste, așa încât Geleji a fost nevoit să se adreseze principelui Gh. Rákóczy I, solicitându-i o formulă de compromis: autorizarea mitropolitului ortodox de a face vizite canonice și în cele 17 protopopiate care nu-i aparțineau, însă numai în anumite condiții: însoțit de doi supraveghetori, fără să vorbească cu nimeni în absența acestora și cu datoria de a promova calvinismul. O situație aberantă, în care mitropolitul nu putea păstra legătura canonică și pastorală cu clerul, neavând teoretic nici o autoritate ori eficiență pastorală în aceste protopopiate, expuse în mod direct prozelitismului calvin.
Ca și cum această deposedare de autoritate și restrângere a jurisdicției n-ar fi fost suficiente, în decretul de recunoaștere i-au fost impuse 15 puncte calvinizante, dintre care cele mai radicale erau: predica în românește, dar numai după Sfânta Scriptură (“Sola Scriptura”); instruirea tinerilor după Catehismul calvinesc; înlocuirea Împărtășaniei cu pâine și vin nesfințite; înlăturarea cultului icoanelor și al crucii.
Se precizau apoi câteva din drepturile pe care superintendentul calvin le avea asupra Bisericii Ortodoxe transilvănene și a mitropolitului ei: de a fi consultat în orice problemă dificilă de natură religioasă; de a-și da avizul la numirea sau depunerea protopopilor; de a se pronunța ca instanță superioară – în caz de apel – asupra sentințelor date de mitropolit și protopopi.
Îndeplinirea tuturor acestor condiții ar fi condus, cu certitudine, la calvinizarea totală a Bisericii Ortodoxe transilvănene. Faptul că acest lucru a fost evitat se datorează atât atașamentului credinciosului simplu față de legea străbună, cât mai ales abilității mitropolitului în a eluda aceste clauze prejudiciabile pentru Ortodoxie.
În plan cultural, vlădica Simion Ștefan s-a consacrat prin editarea a două lucrări biblice, de larg uz liturgic și personal, dar și de înaltă ținută literară: Noul Testament (1648) și Psaltirea (1651).
Încadrându-se în curentul umanist-renascentist de culturalizare a poporului în limba proprie, reprezentat peste Carpați de Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, mitropoliții Ștefan și Teofil ai Ungrovlahiei, iar peste hotare de Sfântul Ierarh Petru Movilă al Kievului, mitropolitul bălgrădean a înfăptuit, prin aceste apariții editoriale, un act de propagare a culturii în societatea românească. Având un aport prețios la promovarea elementului cultural și lingvistic românesc, Simion Ștefan a consolidat însă nu doar cultura românească, ci și identitatea națională a românilor transilvăneni plasați la periferia vieții politice.
Indubital însă că obiectivul primar, prevalent în raport cu cel cultural și național, era cel confesional, Noul Testament constituindu-se în primul rând ca act de apologie și consolidare a Ortodoxiei.
Iată, așadar, o altă dimensiune a activității mitropolitului bălgrădean, aceea de apărător al credinței în fața prozelitismului calvin. Dacă antecesorul său, Ilie Iorest, a pătimit ca martir, Simion Ștefan a înțeles să lupte pentru Ortodoxie într-o manieră diferită, în formula de apologie ca promovare culturală, prin convertirea contextului dificil de la jumătatea secolului al XVII-lea în avantaj cultural-spiritual pentru Biserica transilvăneană. Era un procedeu cu impact și consecințe nu atât de imediate și vizibile ca ale opoziției radicale – finalizată în acest secol în martirii (cazul Sfinților Ilie Iorest și Sava Brancovici), însă poate tot atât de eficiente pe termen lung. Considerăm că tocmai acest merit, al păstrării intacte a Ortodoxiei prin cultură și tact pastoral, nu a fost suficient accentuat în istoriografie.
Noul Testament de la Bălgrad
Prevalența acestei ediții în cultura românească este notorie, de aceea punctăm doar câteva aspecte.
Sub raport literar-lingvistic, lucrarea prezintă un interes deosebit întâi pentru ideea unității etnice a poporului român și a necesității creării unei limbi literare unitare, idee enunțată în cea de-a doua prefață. Adresându-se tuturor românilor, autorul anonim al acestei predoslovii – probabil Simion Ștefan – insista pentru crearea unei limbi literare unitare, care să fie accesibilă românilor din toate provinciile.
În ceea ce privește limba folosită, deși foarte apropiată de cea a poporului, ea impresionează prin frumusețea literară. Conștienți de originea ei latină, traducătorii s-au orientat spre aceasta, preluând o serie de fonetisme și forme necunoscute până atunci, ceea ce a însemnat îmbogățirea fondului lexical al limbii române. De aceea, alături de Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba Iulia constituie fundamentul pe care s-a edificat, în secolele următoare, limba română literară! Această funcție culturală, de răspândire și uniformizare a limbii românești, a fost asigurată de uzul larg al ediției și în spațiul extracarpatic, ceea ce a contribuit nu doar la edificarea spirituală a credincioșilor, ci și la promovarea limbii române unitare.
Tot la capitolul lingvistic, se remarcă notele marginale pentru explicarea unor neologisme sau regionalisme, care pot fi considerate un început de dicționar explicativ în limba română.
A păstrat nealterată identitatea confesională a românilor
Într-o epocă dramatică pentru Ortodoxia transilvăneană, în care erau atentate înseși esența și existența sa, într-o situație aberantă din punct de vedere pastoral, în care mitropolitul era deposedat de prerogative, de autoritate, prin restrângerea jurisdicției, prin imixtiunea autorităților calvine, prin impunerea celor 15 condiții – a căror aplicare ar fi însemnat calvinizarea Bisericii transilvănene, vlădica Simion Ștefan a reușit să păstreze nealterată identitatea confesională a românilor transilvăneni. Totodată, prin formula aparte de apologie ca promovare culturală, a oferit acestora nu doar repere de credință, ci și instrumente de consolidare a identității naționale și culturale. Or, acest lucru se petrecea tocmai într-o epocă în care emanciparea politică și socială a românilor din spațiul intracarpatic se dovedea imposibilă.
Cât privește, punctual, evenimentul editorial de la jumătatea secolului al XVII-lea – Noul Testament de la Bălgrad -, fără a fi disociat de contextul general al Reformei, dar nici generat sau întreținut exclusiv de acesta, ci în consonanță cu impulsul intern, propriu Ortodoxiei transilvănene, opera se revendică a fi una românească și ortodoxă. Departe de a fi tributar programului reformator, mitropolitul Simion Ștefan s-a dovedit, în același timp, umanist și ortodox convins. Umanist, ca exponent al puterii de selecție pe care cultura românească a secolului al XVII-lea a avut-o în acest proces de asimilare a valorilor europene, așa încât din multitudinea invitațiilor reformatoare să fie aleasă doar cea a introducerii limbii naționale în Biserică.