„să descoperim că ideea de dăruire, care are la baza ei dragostea atotprisositoare §i atotdăruitoare, îşi urcă originile ei dincolo de om, în dumnezeire, în viaţa lăuntrică a Prea Sfintei Treimi, în raporturile dintre cele trei Ipostasuri ale uneia şi aceleiaşi Fiinţe şi se manifestă din plin în raporturile externe ale Dumnezeirii. Intrucît din dragoste a creat Dumnezeu lumea şi pe om, făcîndu-1 pe acesta stăpînul făpturii, tot din dragoste, după căderea omului în păcat, a trimis pe Fiul Său în lume Ťsă răscumpere pe cei de sub Lege, ca să primim înfiereať, căci Ťatît de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît a dat pe Fiul Său cel Unul-Născutť.
Dragostea aceasta atotprisositoare şi atotdăruitoare a constituit esenţa Revelaţiei Fiului lui Dumnezeu întrupat şi ea a constituit şi temelia pe care s-a ridicat Crucea răstignirii şi a răscumpărării. Acesta este sensul adevărat al răscumpărării ca jertfă: dăruirea totală, necondiţionată din dragoste pentru reintegrarea lumii în dragoste. Căci Ťmai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca să-şi pună cineva viaţa sa pentru semenii săiť (loan XV, 13). Ea este măsura reală a jertfei celei adevărate. Orice idee de satisfacţie sau de expiere se estompează în faţa ideii celei mari a dăruirii totale şi necondiţionate.
Şi această dăruire, la nivelul tensiunii ei adevărate, însufleţeşte şi reglementează atît raporturile dintre Dum-nezeu şi om, cît şi pe cele dintre om şi Dumnezeu, şi dintre om şi aproapele. Porunca cea nouă dată de Mîntuitorul lisus Hristos tuturor celor ce vor fi pînă la sfîrşitul veacuŹrilor ucenici şi credincioşi ai Săi este:^ŤSă vă iubiţi unii pe alţiiť. Măsura acestei iubiri ne-a dat-o însuşi Domnul: ŤPreŹcum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe alŹtulť (loan Xm, 34-35). Dragostea aceasta constituie seva vieţii harice dintre viţă şi mlădiţe. Ea se revelează conştiinŹţei Ťca o lege veşnicăť (leş. XH, 14), străbătînd şi susţinînd prin autodăruire, prin jertfă, întreaga creaţie în toate în-cheieturile ei: în naştere, nuntă sau moarte, căci moartea însăşi, în înţelesul ei ultim e o jertfa, în salvarea patriei sau în actul creator uman, ca şi în fructul care cade, în orice floare pe care o rupem şi o oferim, în bobul de gnu strivit şi prefăcut în pfine şi trup al Domnului, în orice vieţuitoaŹre adusă spre a fi sacrificată (Praf. N. Chiţescu).
Ea face ca toţi să fim una. Ea realizează între oa-meni şi Părintele ceresc acea unitate indestructibilă care este între Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh.
” (părintele Constantin Galeriu - Jertfă și răscumpărare)

Tot părintele explica(o să postez linkul la sfârșit) care a fost momentul când Hristos a fost cel mai unit cu Tatăl: atunci când a strigat ”Dumnezeul meu Dumnezeul meu de ce m-ai părăsit ?”. fiindcă atunci dragostea Lui pentru om(ascultarea sa de Tatăl) a asumat complet omul, iar tragedia morții(=despărțirea de Dumnezeu a omului) a fost tragedia Lui.

În Biserică a pătruns un duh catolic care ne face să înțelegem eretic jertfa Mântuitorului, și îmi vine greu să cred că acest lucru nu este legat de ceea ce spunea Rafail Noica când sublinia că deși cunoaștem învățătura de credință corectă, înțelegerea noastră este eretică, ca atare ne nevoim eretic și faptele noastre sunt și ele eretice. Nu încerc să tragedizez..Hristos a spus că „porțile iadului nu o vor birui pe dânsa”(Biserica) și sunt convins că atâta timp cât rămânem în Biserică și ne luptăm să facem voia Lui, prin mila lui Dumnezeu ne vom îmbiserici(=vom fi cu adevărat în Biserică, adică în comuniune, în Hristos).

o conferință a părintelui Galeriu pe care o recomand cu atât mai mult în lumina celor discutate până acum
http://www.youtube.com/watch?v=99_wwVWs7ZU