[laurastifter]

"Toma necredinciosul" - Prin această sintagmă, practic, mai mult sau mai puţin conştient, îl acuzăm pe unul dintre Sfinţii Apostoli (Sf. Ap. Toma) de necredinţă. Sf. Toma care, înainte de Răstignirea Domnului, era pregătit sufleteşte să-şi dea viaţa pentru El (vezi relatarea despre învierea lui Lazăr - Ioan11), este acuzat de necredinţă, prin această expresie populară, deşi Mântuitorul Hristos nu l-a numit "necredincios", ci doar l-a sfătuit să nu fie astfel ("...nu fii necredincios, ci credincios"). Probabil că apelativul nedrept "necredinciosul" atribuit lui Toma îşi are originea în atitudinea dubitativă a Apostolului, manifestată imediat după Învierea lui Hristos (Ioan20). Totuşi, această atitudine este foarte similară cu a celorlalţi ucenici ai lui Hristos (cf. Mt28, Mc 16, Lc 24) care, auzind de la femeile mironosiţe vestea Învierii Învăţătorului lor, au ezitat să creadă... pentru că moartea groaznică de pe Golgota făcea neverosimilă posibilitatea Învierii (interesante sunt reflecţiile părintelui Steinhardt în acest sens). De ce s-au îndoit toţi Apostolii de adevărul Învierii? Pentru că, după ce au fost martorii chinurilor fizice concrete ale Mântuitorului - chinuri pe care noi cu greu ni le-am putea imagina, nefiind contemporani cu acele evenimente esenţiale din istoria mântuirii noastre -, după ce au văzut că Învăţătorul lor, Făcătorul de minuni, S-a lăsat ucis de către păgânii romani, nu mai puteau crede că tocmai prin această moarte, prin această "înfrângere" aparent definitivă, omenirea va dobândi viaţa veşnică.
Hristos este Dumnezeu! Ştiind aceasta, n-avem niciun motiv de a pune la îndoială Învierea Sa.
Dar în vremea aceea, nici chiar Sfinţii Apostoli n-au putut înţelege în totalitate acest adevăr... pentru că, în acea perioadă, în mentalitatea iudaică, ideea Întrupării lui Dumnezeu ar fi fost de neconceput, iar Mesia Cel aşteptat de iudei era înţeles (contrar spiritului Profeţilor din Legea Veche) ca un conducător politic, salvator al poporului ales aflat sub jugul Imperiului Roman. De aceea, Toma L-a mărturisit pe Hristos ca Domnul Dumnezeul său doar după ce s-a convins de miracolul aparent neverosimil al Învierii.
Spre deosebire de ceilalţi Sfinţi Apostoli, care s-au îndoit de realitatea Învierii fizice a lui Hristos chiar şi după ce I-au văzut urmele rănilor în mâini (Lc 24, Toma a crezut în momentul în care L-a văzut pe Domnul înviat, căci Evanghelistul nu menţionează dacă a mai fost necesară pentru Toma atingerea lui Hristos. În imnografia Bisericească (mai exact, într-o creaţie a Sf. Roman Melodul) se arată că Toma a atins cu mâna sa mâinile şi coasta Mântuitorului Hristos, dar oricum... a fost mai receptiv decât ceilalţi, care au persistat în îndoială, până când Domnul a mâncat în faţa lor "peşte şi un fagure de miere", pentru a le arăta realitatea Învierii Sale fizice. Deşi timp de opt zile a trăit un intens conflict interior "între credinţă şi tăgadă" (cum ar zice Arghezi), Apostolul "necredincios" (de fapt, căutător) nu a abandonat, nu i-a părăsit pe ceilalţi ucenici, ci a rămas acolo... hotărât, probabil, să-şi rişte viaţa pentru Învăţătorul său, chiar dacă Acesta n-ar fi înviat cu adevărat, ci ar fi fost doar o victimă a invidiei fariseilor. Toma i-a rămas fidel lui Hristos, chiar şi-n clipele în care se îndoia de adevărul dumnezeirii Sale. De aceea, poate, unul dintre Sfinţii Părinţi, meditând la pericopa evanghelică citită în a doua duminică de după Paşti, exclamă, plin de admiraţie: "Credincioasă necredinţa ta, Toma". Toma rămâne un credincios autentic şi devotat al lui Hristos, un misionar consecvent credinţei până la mucenicie, un "îndoielnic care ne face credincioşi" şi care ne transmite, prin cuvintele sale înflăcărate şi sincere, un îndemn puternic spre devotament şi asumare totală, definitivă şi necondiţionată a identităţii de creştini: "Să mergem şi noi şi să murim cu El".

Laura Stifter