Subiect foarte bun și de extremă importanță. Conceptul de Dumnezeu personal (mai precis: relație personală cu Dumnezeu) este înțeles mai bine în contrast cu acela de "Dumnezeu al filozofilor".
Noi credem într-un Dumnezeu care ne-a chemat la existență și care este mereu aproape de noi. Ne inspiră, ne ajută, ne mustră, ne cere (puțin) și ne oferă (mult). Nu stă departe de noi, în celeste palate reci, ci se poartă cu noi ca și când am fi singura Lui grijă. Cum se poate El împărți la miliarde de oameni, și totuși să Se consacre nouă cu totul ? E asemenea situației în care am auzi o lovitură de tun. Deși toți o pot auzi, noi o auzim pe deplin, ca și când am fi singurii care o auzim.
Despre acest lucru am scris un articol pe blogul meu religios, aici:
http://regnabit.wordpress.com/2010/0...ea-convertire/