[ALEXANDRU ANASTASIU]

În cartea sa, „Catolicii din Germania”, dl. Robert d'Harcourt de la
Academia franceză, scrie: „Punctul cel mai vulnerabil din toate declaraţiile
episcopale ce au urmat alegerilor din 5 martie 1933, se găseşte în primul
document oficial al bisericii, care conţine semnăturile tuturor episcopilor
germani. Noi ne referim la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care
întreg episcopatul german este implicat.
„Ce formă a avut acest document?” Cum a început? Pe o notă de optimism
şi cu această declaraţie voioasă: „Conducătorii acestui nou guvern
spre marea noastră bucurie, ne-au dat asigurarea că se vor aşeza pe ei
înşişi şi munca lor pe tărâm creştin, o declaraţie de o atât de adâncă
sinceritate merită recunoştinţa tuturor catolicilor” (Paris, Plon, 1938,
pag.108).
Pe la izbucnirea primului război mondial mai mulţi papi au venit şi
au plecat, dar atitudinea lor faţă de cele două tabere ce se confruntau în
Europa., a rămas invariabil aceeaşi. Mulţi scriitori catolici şi-au exprimat
surprinderea şi amărăciunea când au scris despre indiferenţa inumană
arătată de Pius al XII-lea faţă de groaznicele atrocităţi comise de cei aflaţi
în graţiile sale. Printre multe mărturii, vom cita una din cele mai moderate
în limbaj, cea a lui Jean l’Hospital, corespondent la „Monde”: „Memoria lui
Pius al XII-lea este înconjurată de îndoială şi întâi de toate este acea
întrebare arzătoare pusă de observatori din toate ţările, şi chiar dintre
zidurile Vaticanului: a ştiut el despre atrocităţile comise în timpul
războiului, declanşate şi conduse de Hitler? Având tot timpul la dispoziţie,
şi de peste tot rapoarte regulate de la episcopi, a putut el să ignore ceea
ce făceau capii militari germani: tragedia lagărelor de concentrare,
deportarea civililor, masacrarea cu sânge rece a celor ce le stăteau în
cale, groaza camerelor de gazare unde au fost gazaţi rnilioane de evrei? Şi
dacă ştia despre ele, de ce, ca om de încredere şi purtător de cuvânt al
Evangheliei, nu a ieşit îmbrăcat în alb, cu braţele întinse în formă de
cruce, să denunţe o crimă fără precedent, să strige NU!
„Sufletele pioase vor căuta în zadar enciclice, discursuri şi adrese
ale ultimului papă; nu există nici o urmă de condamnare a acestei «religii
a sângelui» instituite de Hitler, acest antihrist... ei nu vor găsi
8
condamnarea rasismului, care este evident contrar dogmei catolice”
(„Roma în confidenţe”, Grasset, Paris, 1962, pag.91).
În cartea sa, „Tăcerea papei Pius al XII-lea”, autorul Carlo Falcon
scrie: „Existenţa unor asemenea monstruozităţi (exterminare în masă a
minorităţilor etnice, deportări de civili şi prizonieri) depăşesc orice
standard de bine şi rău. Ele desfid demnitatea individului şi a societăţii
într-o aşa măsură încât suntem siliţi să-i denunţăm pe aceia care au putut
influenţa opinia publică, fie ei oameni de rând sau şefi de state.
„A păstra tăcerea în faţa unor asemenea încălcări ale drepturilor, ar
însemna de-a dreptul colaborare. Ar stimula răutatea criminalilor, mărind
cruzimea şi vanitatea 1or. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a
reacţiona faţă de asemenea crime, atunci societăţile creştine şi capii lor, şi
în special capul bisericii catolice, ar trebui s-o facă îndoit”.
„Pius al XII-lea nu a exprimat niciodată o condamnare făţişă şi
explicită a războiului de agresiune, nici chiar despre crimele groaznice
comise de germani sau complicii lor în timpul războiului”.
„Pius al XII-lea a tăcut nu pentru că nu a ştiut ce se întâmplă: el
cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine
decât orice alt conducător de stat din lume...” (pag.12).
Şi asta nu este totul! Vaticanul a dat o mână de ajutor la comiterea
acestor crime prin „împrumutarea” unora din prelaţii săi pentru a deveni
agenţi pro-nazişti. Aşa au fost Hinka şi Tiso. Papa şi-a trimis propriul său
legat în Croaţia: pe R.P. Marcone, care împreună cu monseniorul Stepinac
trebuia să ţină sub observaţie „munca” lui Ante Pavlici şi a ustaşilor săi.
Oriunde ne-am uita, acelaşi spectacol edificator ni se înfăţişează.
Aşa cum am mai arătat, crima de neiertat a Vaticanului constă în
rolul decisiv jucat în declanşarea celor două războaie mondiale. Ascultaţi
ce spune Alfred Grosser, profesor la Institutul de studii politice al
Universităţii din Paris: „Cartea foarte concisă a lui Günter Lewy, Biserica
catolică şi nazismul german, spune că toate documentele sunt în acord a
arăta că biserica catolică a cooperat cu regimul lui Hitler... În iulie 1933,
când Concordatul a forţat episcopii să depună un jurământ de supunere
faţă de guvernul nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise...
citatele scrise de Günter Lewy dovedesc lămurit acest lucru. Am găsit
printre ele unele dovezi zdrobitoare de la personalităţi ca şi cardinalul
Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach” (Saul Friedlander, „Pius XII şi al IIIlea
Reich”, Paris 1964).
Conducătorii de la Vatican ar fi trebuit să-şi plece capul de ruşine
atunci când un membru al Parlamentului Italian a strigat: „Mâinile papei
sînt năclăite de sânge” (discursul Laurei Diaz, membru al parlamentului
din Livorno, vorbit la 15 aprilie 1946), sau când studenţii de la
Universitatea din Cardiff şi-au ales ca temă a unei coferinţe: „Ar trebui
adus papa în faţa tribunalului ca şi criminal de război?” („La Croix”, 2
aprilie 1946).
Iată cum se exprimă Ioan XXIII, referindu-se la iezuiţi: „Perseveraţi,
fiilor dragi, în activitatea care v-a adus deja merite bine cunoscute. În felul
acesta, voi veţi bucura biserica şi va creşte cu neobosită ardoare. Calea
celui neprihănit este ca lumina zorilor. Fie ca lumina să crească şi să
ilumineze pe adolescenţii în formare... În acest fel, veţi ajuta la împlinirea
9
dorinţelor şi intereselor noastre spirituale... Vă dăm binecuvântarea
apostolică din toată inima Conducătorului general, vouă şi ajutoarelor
voastre, şi tuturor membrilor Societăţii lui Isus” („L'Osservatore Romano”,
20 octombrie 1961).
Şi din partea papei Paul VI: „Din vremea reaşezării ei, această
familie religioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi s-a îmbogăţit
rapid în propăşire... membrii Societăţii au îndeplinit sarcini foarte
importante, toate spre slava lui Dumnezeu şi în beneficiul religiei
catolice... biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos de valoare, înarmaţi
cu o credinţă cutezătoare, gata să înfrunte dificultăţile... iată de ce avem
nădejdea în ajutorul pe care-l va aduce activitatea voastră... fie ca noua
eră să găsească Societatea pe aceeaşi cale nobilă pe care a păşit şi în
trecut. – Dat la Roma, lângă Sf. Petru, pe 20 august 1964, în cel de al
doilea an al pontificatului” (L'Osservatore Romano”, 18 septembrie 1964).
Pe 29 octombrie 1965, "L'Osservatore Romano" anunţa: „Părintele
Arrupa, Generalul iezuit, a celebrat Sfânta Liturghie pentru Conciliul
ecumenic pe 16 octombrie 1965”.
Iată şi apoteoza eticii papale – anunţul beatificării simultane a lui
Pius XII şi Ioan XXIII: „Spre întărirea noastră în lupta pentru înnoire
spirituală, am decis să începem acţiunile de beatificare ale acestor doi
pontifi care ne sunt atât de dragi nouă” – Papa Paul VI. („L'Osservatore
Romano”, 26 noiembrie 1965 ).
Fie ca această carte să descopere tuturor cititorilor adevărata natură
a stăpânitorului roman, ale cărui cuvinte sunt atât de dulci, pe cât le sunt
de feroce acţiunile sale secrete.

Va urma cu
PARTEA I
FORMAREA ORDINULUI IEZUIT