[ALEXANDRU ANASTASIU]

PENTRU IUBIREA DE VRĂJMAŞI
Precum fiecare concepţie raţionalistă a lumii îşi are propria desfăşurare logică, propria dialectică, tot astfel şi lumea duhovnicească îşi are - exprimându-mă, fireşte, convenţional - propria structură, propria dialectică. însă dialectica experienţei duhovniceşti este cât se poate de originală şi nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.
Astfel, raţionaliştilor li s-ar putea părea straniu criteriul adevăratei credinţe, adevăratei părtaşii cu Dumnezeu, însemnul adevăratei lucrări a harului, pe care îl învaţă Fericitul Stareţ -anume, iubirea de vrăjmaşi.
Aci, cu toată dorinţa mea de a vorbi cât mai pe scurt şi de a ocoli tot ce este de prisos, socotesc de trebuinţă a spune câteva cuvinte de lămurire.
Omului îi este dată nădejdea că în veacul ce vine va primi darul marii asemănări cu Dumnezeu şi deplinătatea fericirii, dar aci el nu cunoaşte decât Ťarvunať stării ce va să fie. în hotarele experienţei pământeşti, omului îmbrăcat în trup îi este dat în vremea rugăciunii să împreune petrecerea în Dumnezeu cu pomenirea lumii; dar când petrecerea în Dumnezeu îşi atinge o mai mare deplinătate, atunci Ťlumea este uitatăť, la fel cum cel ce este deplin Ťlipit de pământť uită de Dumnezeu.
Dar dacă în starea mai deplină a petrecerii în Dumnezeu lumea Ťeste uitatăť, este oare cu putinţă a vorbi despre iubirea de vrăjmaşi ca fiind criteriul adevăratei părtaşii cu Dumnezeu? Căci desigur, uitând lumea, omul nu se mai gândeşte nici la prieteni, nici la vrăjmaşi.
Dumnezeu, Care în esenţa Sa este mai presus de lume, dincolo de hotarele lumii (transcendent), prin lucrarea Sa petrece în lume (este imanent lumii). Deplinătatea şi desăvârşirea stării mai-presus-de-lume a lui Dumnezeu nu se încalcă nicidecum prin neîncetata Sa lucrare în lume. însă omul pe pământ, îmbrăcat în trup, nu are o astfel de desăvârşire; şi deci, atunci când este deplin afundat în Dumnezeu, adică din toate puterile minţii şi inimii sale, nu mai are în conştiinţa sa nimic din lume. Totuşi de aci nu trebuie înţeles că deplina petrecere în Dumnezeu nu are legătură cu iubirea de vrăjmaşi. Stareţul, dimpotrivă, afirma cea mai strânsă legătură a uneia cu cealaltă.

Prin faptul că Domnul i S-a arătat i se dăduse acea stare a cunoaşterii ce nu mai lasă loc îndoielii sau clătinării. întărea categoric că cel ce iubeşte pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iubeşte neapărat şi întreaga facere a lui Dumnezeu, şi mai întâi de toate omul. Această dragoste el o ştia ca darul Duhului Sfânt; o înţelegea ca lucrarea lui Dumnezeu ce se pogoară de sus. Şi dimpotrivă, el cerca deplina adâncire în Dumnezeu ca venind în vârtutea iubirii de aproapele după har.
Vorbind de vrăjmaşi, Stareţul folosea limbajul mediului său, unde mult se vorbea şi scria despre vrăjmaşii credinţei. El însuşi nu despărţea omenirea în vrăjmaşi şi prieteni, ci în cei ce cunosc pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunosc. Dacă împrejurările istorice ar fi fost altele, presupun că şi Stareţul s-ar fi exprimat altfel, ceea ce se şi întâmpla adesea când vorbea despre dragostea pentru om în general, adică pentru toţi oamenii, şi cei ce fac bine, şi cei ce fac rău. în aceasta vedea el asemănarea cu Hris-tos, Care Ťmâinile pre cruce Şi-a întinsť pentru a aduna pe toţi.
în ce constă puterea poruncii lui Hristos, ŤIubiţi pre vrăjmaşii voştriť? De ce spunea Domnul că cei ce vor păzi porunca Sa vor cunoaşte de unde vine această învăţătură (vezi Io. 7: 17)? Cum o înţelegea Stareţul?
Dumnezeu este dragoste, dragoste absolută ce îmbrăţişează cu prisosinţă întreaga facere. Dumnezeu, ca dragoste, şi în iad este de faţă. Duhul Sfânt, dând omului cu adevărat a cunoaşte această dragoste în măsura putinţei sale de a o purta, îi şi deschide calea către deplinătatea fiinţării.
Acolo unde există Ťvrăjmaşť, există şi respingere. Respingând, omul numaidecât cade din deplinătatea Dumnezeiască şi nu se mai află în Dumnezeu. Cei ce au dobândit împărăţia Cerului şi petrec în Dumnezeu, văd în Duhul Sfânt toate străfundurile iadului, pentru că nu este în toată fiinţarea tărâm unde Dumnezeu să nu fie de faţă. ŤTot cerul Sfinţilor viază în Duhul Sfânt, iar Duhului Sfânt nimic în întreaga lume îi este ascunsť... ŤDumnezeu este dragoste; şi în Sfinţi, Duhul Sfânt este dragosteť (cap. XII, ŤPentru Sfinţiť). Petrecând în cer, Sfinţii văd iadul, şi îl îmbrăţişează şi pe acela în dragostea lor.
Cei ce urăsc şi leapădă pe fratele sânt ciuntiţi în fiinţarea lor şi pe adevăratul Dumnezeu, Care este dragoste atotcuprinzătoare, nu L-au cunoscut, şi calea către El nu au aflat.
Faptul că omul nicidecum nu poate deplin a petrece în acelaşi timp şi în Dumnezeu şi în lume face ca întrebarea: Oare va fi fost adevărată contemplarea sa, sau, dimpotrivă, o visătorie? - să fie cu putinţă de-abia Ťdupă întoarcereať la pomenirea şi simţământul lumii. Stareţul spunea că dacă după o stare duhovnicească, luată drept contemplare a lui Dumnezeu şi părtăşie cu Dumnezeu, nu se trăia iubirea faţă de vrăjmaşi şi, prin urmare, şi faţă de întreaga facere, aceasta era un semn sigur că vedenia nu fusese adevărată, adică nu în Dumnezeul adevărat.
ŤRăpireať în vedenie poate veni omului mai nainte ca el saşi dea seama. în însăşi starea răpirii, chiar când ea nu este de la Dumnezeu, omul poate să nu înţeleagă ce s-a petrecut cu dânsul. Iar dacă rodul vedeniei Ťdupă întoarcereť s-a arătat a fi mândria şi nepăsarea faţă de soarta lumii şi a omului, atunci neapărat ea fusese mincinoasă. Astfel, adevărul sau minciuna contemplării se cunoaşte după rodurile sale.
Amândouă poruncile lui Hristos, adică cea pentru iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, alcătuiesc o viaţă-una. Aşadar, cel ce socoteşte că trăieşte în Dumnezeu şi îl iubeşte, iar pe fratele urăşte, acela petrece în înşelare. Astfel, a doua poruncă ne dă putinţa de a cerca în ce măsură trăim cu adevărat în Dumnezeul cel adevărat.
Va urma cu
DEOSEBIREA BINELUI ŞI A RĂULUI