Cu toate ca nu am copii si sunt inca tanara, mi-au palcut f mult cateva articole legat de mama si copilul si m-am gandit ca s-ar potri acestui topic si ca v-ar face placere sa citit.

Dragostea mamei

- Părinte, ne-ati spus odată că omul creşte şi se maturizează prin dragoste.

- Nu ajunge să iubească cineva pe altul, ci trebuie să-l iubească mai mult decât pe sine. Mama îşi iubeşte copiii mai mult decât pe ea însăşi. Rămâne flămândă pentru a-şi hrăni copiii, dar simte o bucurie mai mare decât aceia. Copilaşii se hrănesc trupeşte, iar mama duhovniceşte. Aceia rămân cu gustul mâncării, în timp ce mama cu veselia duhovnicească.

O tânără, înainte de a se căsători, poate dormi dimineaţa chiar şi până la ora zece şi poate dori ca şi ceaşca de lapte să i-o pregătească mama ei. Nu are chef să facă nimic. Le vrea pe toate de-a gata, şi vrea ca toţi să poarte grijă de ea. Are pretenţii de la mama, pretenţii de la tata, iar ea îşi caută de huzurul ei. Deşi există dragoste în firea ei, ea nu se dezvoltă, pentru că primeşte mereu ajutor şi binecuvântare de la mama ei, de la tatăl ei şi de la fraţii ei. Insă din clipa în care devine mamă, seamănă cu motorul care cu cât este mai accelerat, cu atât se încarcă mai mult, pentru că dragostea lucrează mereu. Mai întâi se îngreţoşa atunci când atingea ceva murdar şi se spăla cu săpun mirositor. După aceea însă, atunci când se murdăreşte copilul şi trebuie să-l cureţe, ai zice că ia în mână… marmeladă. Nu se îngretoşează. Mai înainte dacă o deşteptai, striga de ce o deranjezi. După aceea însă, atunci când plânge copilul, chiar dacă nu doarme toată noaptea, nu-i vine greu, ci îl îngrijeşte pe copil şi se bucură. De ce? Pentru că încetează de a mai fi copil. A devenit mamă şi a venit vremea jertfei, a dragostei.

Mama ajunge să aibă mai multă dragoste şi jertfire de sine decât tatăl, deoarece tatălui nu i se dau multe ocazii ca să se jertfească. Mama se chinuieşte, se osteneşte mai mult cu copiii, dar în acelaşi timp “se încarcă” de har prin grija faţă de ei. Dăruieşte conti*nuu, de aceea şi primeşte mereu. Tatăl nici nu se chinuieşte atât de mult cu copiii, dar nici nu se “încarcă”, de aceea şi dragostea lui nu este ca aceea a mamei.

Câte mame nu vin şi mă roagă cu lacrimi: “Părinte, fă rugăciune pentru copilul meu”. Ce agonie au, sărmanele! Insă puţini taţi îmi spun: “Fă rugăciune, deoarece copilul meu a luat-o pe un drum greşit”. Chiar şi astăzi o mamă, cu multă nerăbdare, sărmana, îşi împingea copiii – opt avea – şi îi punea în şir, ca să ia toţi binecuvântare. Un tată nu ar fi făcut uşor lucrul acesta. Şi Rusia tot prin mame a fost salvată. Îmbrăţişarea tatălui este seacă atunci când nu are harul lui Dumnezeu. In timp ce sânul mamei, chiar şi atunci când nu are Dumnezeu, are lapte. Copilul îl iubeşte pe tatăl său şi îl respectă, dar prin afecţiunea şi gingăşia mamei i se măreşte şi mai mult dragostea faţă de tatăl său.

Punerea în valoare a nerodirii

Femeia, dacă nu pune în valoare în chip duhovnicesc problema nerodirii, se chinuieşte. Ce am tras odată cu o femeie care nu avea copii! Bărbatul ei avea o funcţie înaltă. Femeia aceasta avea mai multe case pe care le închiria, o casă mare în care locuiau şi avere multă. Dar îi venea greu să meargă la piaţă să cumpere, îi venea greu să facă mâncare, pe care, de fapt, nici nu ştia să o facă. Telefona şi îi aducea mân*care gata pregătită. Avea de toate şi totuşi se chinuia, pentru că nu o satisfăcea nimic. Toată ziua stătea în casă şi de aceea se plictisise de toate; nu o mai trăgea inima să facă nimic. Apoi o copleşeau gândurile, încât era nevoită să ia hapuri. Bărbatul ei îşi aducea de lucru acasă, iar ea îi stătea mereu pe cap, ca să-i treacă tim*pul. Sărmanul se plictisise de ea, şi ar fi vrut să plece, însă trebuia să-şi termine lucrul său. Atunci când am întâlnit-o, i-am spus: “De ce stai toată ziua în casă şi mucezeşti? Du-te la vreun spital să cercetezi pe cei bolnavi”. “Unde să mă duc, Părinte? m-a întrebat aceea. La spital? Mi se pare tare greu”. “Atunci să faci următorul lucru: să citeşti Ceasul întâi la vremea lui, Ceasul al treilea la vremea lui [1], etc. şi să faci şi câte o metanie”. “Nu pot” îmi spune. “Ei, atunci să citeşti Vieţile Sfinţilor”. I-am spus să citească vieţile tuturor femeilor care s-au sfinţit, cu gândul că astfel se va folosi. Mult m-am chinuit să o pun în rânduială, ca să nu ajungă la azilul de nebuni. Se netrebnicise cu desăvârşire. Motor rezistent, dar cu uleiurile îngheţate.

Prin toate acestea vreau să arăt că inima femeii se netrebniceşte, atunci când dragostea sădită în firea ei nu află ieşire. Şi uită-te la femeia cu cinci-şase sau opt copii, pe deasupra şi foarte săracă, dar care se bucură. Are şi nobleţe şi bărbăţie. Dar de ce oare? Pentru că şi-a aflat menirea. Mi-a făcut o deosebită impresie cazul unui cunoscut de al meu care avea două surori. Una s-a căsătorit de foarte tânără şi a dobândit şi mulţi copii. Se jertfea mereu. Mai cosea şi la maşină şi din ce câştiga dădea milostenie la săraci. Cu câteva zile mai înainte a venit aici şi mi-a spus: “Acum am şi nepoţei!”, şi îi tresaltă inima de bucurie. Cealaltă nu s-a căsătorit, nu şi-a pus în valoare în chip duhovnicesc nici lipsa de grijă pe care o avea şi a devenit… nu mă întreba! O făptură netrebnică. Se plictisise chiar şi de viaţă. Aştepta ca bătrâna ei mamă să o slujească şi tot nemulţumită era. Dar oare de ce s-au întâmplat toate acestea? Pentru că nu s-a produs schimbarea înlăuntrul ei, pentru că nu a devenit mamă şi nici nu a pus în valoare dragostea ce există în firea femeiască, ajutând pe cei care au nevoie.

De aceea spun că jertfirea de sine este absolut necesară pentru femeie. Bărbatul, chiar şi atunci când nu şi-ar cultiva dragostea, nu suferă mare pagubă. Femeia însă, cu dragostea pe care o are, dacă cumva nu o canalizează corect, este o maşină care funcţionează, dar nu are materia primă pe care să o prelucreze şi astfel merge în gol zguduindu-se pe sine şi zguduind şi pe alţii.