[ALEXANDRU ANASTASIU]

Mai întâi cităm din teologia ortodoxă, ca ceea ce a venit de la Hristos, apoi arătăm cum s-au lepădat papiştii de înţelesurile Adevărului, deci de Hristos.
La urmă arătăm cum din minciună provine sadismul demonic al papalităţii. Nu este un accident istoric ci o consecinţă a ereziei. Nu este cu putinţă ca cel cuprins de duhurile îngâmfării (ce însufleţesc ereticii) să nu fie cuprins de mânie şi să nu acţioneze ca atare. Se face o excepţie atunci când este imobilizat politic şi încearcă să atace diplomatic, până la o vreme.
Aşadar teologia lepădată de Hristos a dus în istorie la faptele pătimaşe ale lepădaţilor dar e valabilă şi reciproca. Patimile ucigaşe au adus întunecarea minţii şi deci L-au alungat pe Dumnezeu, făcând loc teologiei întunericului minciunii:

Matei 7:16 După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Matei 7:17 Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Matei 7:18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.
Matei 7:19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
Matei 7:20 De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.

Ioan 8:44. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.



Pentru a înţelege bine textele Părinţilor de care înspăimântător s-a
abuzat asupra acestei chestiuni, trebuie mai întâi să expunem doctrina generală
relativă la Treime, după cele mai vechi monumente doctrinare ale Bisericii.
Iat-o:
În unicul Dumnezeu, sunt trei persoane şi o singură fiinţă. Cele trei
persoane au dar ceva comun şi ceva deosebit. Ceea ce este comun, este aceea că
este fiinţial; ceea ce este deosebit, e aceea că este personal; atributul personal şi
distinctiv al Tatălui, este că el e Tată sau principiu; atributul personal şi
distinctiv al Fiului, este că el e fiu sau născut; atributul personal şi distinctiv al
Sfântului Duh, este că el purcede sau emană.
Din cine purcede el? Sfântul Ioan, în Evanghelia sa, zice pozitiv că el
purcede din Tatăl (Ioan XV, 26). El nu ar putea într-adevăr să purceadă din Fiul
fără ca Fiul să fie principiu ca şi Tatăl; dacă Fiul ar fi principiu într-un grad
oarecare, el ar participa la atributul personal şi distinctiv al Tatălui; persoana Sa
s-ar confunda cu a Tatălui, şi dogma treimică nu ar mai exista, pentru că ea nu
există decât cu condiţia ca fiecare atribut personal să rămână deosebit şi
necomunicabil.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
27
Toate textele Părinţilor aduse de teologii latini şi de care ei abuzează nu
se pot raporta decât la ceea ce este fiinţial în Treime; falsitatea raţionamentului
lor consistă în aceea că ei le raportează, cu ajutorul sofismelor subtile şi adesea
neînţelese, la ceea ce este personal, fără a voi să se convingă că făcând astfel ei
afirmă că toţi Părinţii, sau au negat dogma fundamentală a creştinismului, sau că
au fost lipsiţi de inteligenţă încât au susţinut un adevăr pe care-l distrugeau în
realitate prin raţionamentele lor.
Printre Părinţii Latini, acela de care s-a abuzat mai mult şi care, trebuie
să o recunoaştem, dă textele cele mai precise în favoarea dogmei romane, este
fericitul Augustin, episcopul Hyponnei. În Tratatele sale asupra sfântului Ioan
şi în Tratatul despre Treime, el pare aşa de precis în favoarea purcederii din
Tatăl şi din Fiul, încât l-ar lua cineva drept un apărător modern al acestei erori.
Cu toate acestea, într-însele nu este nimic, de felul acesta, şi fericitul Augustin
însuşi este cel care ne-o atestă într-o frază pe care apărătorii erorii romane s-au
păzit cu totul de a o cita.
După ce s-a întins foarte mult în privinţa relaţiile fiinţiale, care există
între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, doctul scriitor se exprimă astfel, la sfârşitul
Tratatului său despre Treime44: “Sfântul Duh purcede din Tatăl principialmente
(ca din principiul său); el purcede şi dintr-unul şi dintr-altul comunamente (Nota
traduc., adică socotit după relaţiile fiinţiale). Dacă el ar purcede din Fiul
principialmente, l-am zice că este fiul Tatălui şi al Fiului, pentru că amândoi l-ar
fi născut, CEEA CE ESTE CU TOTUL ÎN CONTRA BUNULUI SIMŢ.
Sfântul Duh nu s-a născut dar dintr-amândoi, ci el purcede dintr-amândoi fiind
spiritul amândurora”.
Citind cineva pe sfinţitul Augustin, după ce a meditat această maximă,
înţelege foarte lămurit că cuvântul a purcede este luat de el în două sensuri: a-şi
avea originea din şi a ieşi din. În primul sens, este contrar bunului simţ de a zice
că Sfântul Duh purcede din Fiul; în al doilea sens, Sfântul Duh vine din Tatăl în
Fiul care-l trimite în această lume, îl comunică lumii.
Sfinţitul Augustin susţine aceste două doctrine că principialmente (ca
din principiul său) Sfântul Duh nu purcede decât din Tatăl; că Fiul nu-l are
decât din Tatăl45.
El contrazice astfel pozitiv doctrina romană: că Sfântul Duh purcede din
Tatăl şi din Fiul, ca dintr-un principiu unic; sau prin Fiul, ca mijloc prin care el
ar fi lucrat.
Comparând cineva şi apropiind diversele texte ale sfinţitului Augustin
relative la acelaşi subiect, vede fără nici o dificultate că nu s-a putut face dintrînsul
un părtinitor al erorii ascunse sub filioque decât interpretând într-un sens
eronat un cuvânt pe care el îl înţelegea într-un sens ortodox.
Este o îndoită expresie, în Părinţi, pentru a exprima relaţiile Sfântului
Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Părinţii greci nu se servesc decât de expresii conforme
cu ale Evangheliei (ecporevesthai, ecporevsis, ecporevma), pentru a desemna
44 Sfinţit. August. De Trinit., § 47.
45 Ibid. Tract. XCIX, în Ioann., § VI et seq.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
28
purcederea din Tatăl ca Principiu al Duhului. Ei întrebuinţează alte cuvinte care
nu au decât sensul de comunicare pentru a însemna acţiunea Fiului trimiţând pe
Duhul pe care-l avea de la Tatăl.
Vom proba aceasta în cursul acestei lucrări.
Tot aşa este şi în Părinţii Latini care se servesc de cuvintele fons,
spiratio, sau altele analoage pentru a zice că Sfântul Duh vine din Fiul; dar care
păstrează cuvântul processio pentru a exprima actul etern prin care Duhul
purcede din Tatăl ca din principiul său.
Vom proba de asemenea şi aceasta.