[ALEXANDRU ANASTASIU]

PENTRU LINIŞTIREA MINŢII ŞI RUGĂCIUNEA CURATA
Toată viaţa Fericitului Stareţ Siluan era rugăciune. Se ruga neîncetat, schimbând de-a lungul zilei chipul rugăciunii după împrejurările vieţii zilnice. Avea şi darul înaltei rugăciuni a minţii, căreia îi închina cu precădere vremea nopţii, când putea avea deplina linişte şi întunerecul prielnice unei astfel de rugăciuni.
Feluritele forme sau chipuri ale rugăciunii sânt îndeobşte unul din punctele cele mai însemnate ale nevointei; la fel era şi pentru Stareţ, drept care îmi îngădui să mă aplec asupra lor.
PENTRU CELE TREI CHIPURI ALE RUGĂCIUNII
Rugăciunea este făurire, cea mai înaltă făurire, făurirea cu precădere, şi în vârtutea acestui lucru este nesfârşit de felurită; şi totuşi este cu putinţă o împărţire a ei în diferite chipuri, în legătură cu aşezarea sau îndreptarea puterilor duhovniceşti mai de seamă ale omului, ceea ce fac şi Părinţii Bisericii.
în această privinţă rugăciunea coincide cu treptele fireşti ale dezvoltării duhului omenesc. Prima mişcare a minţii este o mişcare în afară; a doua - întoarcerea asupră-şi; iar a treia -mişcarea către Dumnezeu prin omul lăuntric.
Potrivit acestei rânduieli Sfinţii Părinţi au deosebit trei chipuri ale rugăciunii: primul, în vârtutea neputinţei minţii de a se înălţa nemijlocit către curata gândire la Dumnezeu, poartă trăsătura închipuirii; al doilea - a cugetării; iar al treilea - a afundării în contemplare. Cu adevărat drept, cuvenit şi roditor, Părinţii îl socotesc numai pe cel de-al treilea; dar având în vedere neputinţa omului la începutul căii sale către Dumnezeu, le socotesc fireşti şi pe celelalte două chipuri ale rugăciunii şi, la vremea lor, folositoare. Cu toate acestea ei arată că dacă omul se mulţumeşte cu primul chip al rugăciunii şi îl cultivă în viaţa sa duhovnicească, pe lângă nerodire, sânt cu putinţă şi adânci tulburări duhovniceşti. în ce priveşte al doilea chip, deşi depăşeşte cu mult pe primul prin vrednicia sa, totuşi rămâne de asemenea puţin roditor, şi nu scoate pe om din neîncetata luptă cu gândurile, şi nu îi dă să atingă nici slobozirea de patimi, şi cu atât mai puţin curata contemplare. Al treilea şi cel mai desăvârşit chip al rugăciunii este acea stare a minţii în inimă, când cel ce se roagă din adâncul fiinţei sale stă slobod de chipuri, cu mintea curată înaintea lui Dumnezeu.
întâiul chip al rugăciunii ţine pe om într-o necontenită rătăcire, într-o lume închipuită, în lumea visătoriei şi, dacă vreţi, a înfăptuirii poetice; cele dumnezeieşti şi, îndeobşte, tot ce este duhovnicesc este înfăţişat în felurite chipuri de-ale fanteziei, iar apoi chiar şi viaţa reală a omului se pătrunde treptat de elemente din sfera fanteziei.
Cu al doilea chip al rugăciunii intrările lăuntrice ale inimii şi ale minţii rămân larg deschise spre a fi pătrunse de tot ce este străin, ceea ce face ca omul să trăiască neîncetat suspus celor mai felurite înrâuriri din afară; astfel, neînţelegând ce se petrece în realitate cu dânsul în chip obiectiv, adică în ce fel răsar în el toate aceste gânduri şi lupte, se dovedeşte neputincios a se împotrivi navalei patimilor aşa cum se cuvine. Cu o astfel de rugăciune omul primeşte uneori har şi dobândeşte o stare sufletească bună, dar starea sa lăuntrică, nefiind cea dreaptă, nu poate rămâne în ea. Ajungând la o oarecare înclinare spre cunoaşterea religioasă şi o relativă bună-cuviinţă în purtarea sa, şi mul-ţumindu-se cu această stare, treptat el se lasă atras către theolo-ghisirea intelectuală. Pe măsura sporirii acesteia, lupta lăuntrică cu patimile subţiri - slava deşartă şi mândria - devine tot mai întortocheată şi sporeşte măsura pierderii harului. în desfăşurarea sa, acest chip al rugăciunii, a cărei principală trăsătură este concentrarea atenţiei în minte, îndreaptă pe om spre contemplarea raţionalist-filosofică, ducându-1, la fel ca şi cel dintâi chip al rugăciunii, într-o lume închipuită, abstractă. Desigur, acest fel de închipuire abstractă a minţii este mai puţin naiv, mai puţin grosolan şi mai puţin depărtat de adevăr decât cel dintâi.
Al treilea chip al rugăciunii - împreunarea minţii cu inima - este pe deplin starea duhovnicească firească a duhului omenesc, dorită, căutată, dăruită de sus. împreunarea minţii cu inima o cunoaşte tot credinciosul, atunci când se roagă cu luare-aminte, «din inimă»; într-o mai mare măsură o cunoaşte când îi vine umilinţa şi dulcele simţământ al iubirii de Dumnezeu. Plânsul umilinţei în rugăciune este semnul credincios că mintea s-a unit cu inima şi că rugăciunea şi-a aflat locul cel dintâi, cea dintâi treaptă a înălţării către Dumnezeu; iată de ce el este atât de preţuit de către toţi nevoitorii. Dar în cazul de faţă, vorbind despre cel de-al treilea chip al rugăciunii, am în vedere un alt lucru încă şi mai mare: mintea ce stă cu rugăciune şi luare-aminte în inimă.
Urmarea caracteristică, proprie acestei mişcări şi a sălăşluirii minţii înlăuntru este curmarea lucrării închipuirii şi slobozirea minţii de tot chipul ce ar pătrunde-o. Astfel mintea devine întreagă auz şi vedere, şi vede şi aude fiece gând ce se apropie din afară, înainte ca acesta să pătrundă în inimă. Săvârşind rugăciunea într-o astfel de stare, mintea nu numai că nu îngăduie gândurilor a pătrunde în inimă, dar le şi respinge, păzin-du-se astfel a se amesteca cu ele, lucru prin care se ajunge la tăierea a toată lucrarea patimii încă din cel dintâi al ei stadiu, din însăşi zămislirea ei. Problema este cât se poate de adâncă şi complexă, şi nu putem aci decât să o pomenim în treacăt.
PENTRU DESFĂŞURAREA GÂNDULUI
Păcatul se înfăptuieşte trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice.
Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovniceşti, care la început poate să nu fie deloc limpede şi închegată. Prima treaptă a închegării - ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului - neatârnând de voia lui, nici nu i se socoteşte păcat. In unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă şi cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».
La omul nepătimaş mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a fiinţei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuşi slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe inima omului; aceasta o dobândeşte trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simţământ de desfătare propriu unei anume patimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». însă nici clipita desfătării, deşi vădeşte mărturia nedesăvârşirii omului, nu i se socoteşte încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.
Mai departe, desfăşurarea gândului păcătos se poate înfăţişa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenţia minţii, clipită de o deosebită însemnătate şi plină de răspundere, căci împreunarea minţii cu gândul alcătuieşte o condiţie prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenţia în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimţământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimaşă, ea poate stăpâni mintea şi voinţa omului, ceea ce se numeşte «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se vor îndrepta către o mai mult sau mai puţin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.
O asemenea robie poate rămâne singura, fără a se mai reînnoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experienţă a omului ce petrece în nevoinţă şi în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii şi atunci toate puterile fireşti ale omului încep a-i sluji.
De la cea mai timpurie ivire a lucrării îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfăşurării gândului păcătos; şi la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, şi astfel a nu se săvârşi în faptă; dar totuşi, încă din clipa clătinării voii este de faţă un element al păcatului, şi va fi nevoie de pocăinţă spre a nu pierde harul.
Omul necercat duhovniceşte, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfăşurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârşi faptic păcatul.
Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se aşeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esenţială pentru fiece nevoitor ce doreşte, printr-o pocăinţă adevărată, a se întări în viaţa duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se taie din însăşi zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: «Fiica Vavilonului ticăloasă ... fericit carele va cuprinde şi va repezi pruncii tăi de piatra» numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).