Imi cer iertare! Nu vreau sa supar pe nimeni. Iar acesta chiar nu e un subiect pentru care sa facem taraboi. Incercam doar sa ne spunem fiecare punctul lui de vedere, urmand ca ceilalti sa inteleaga exact ceea ce li se potriveste in situatia lor.
Eu am ajuns acolo fiindca am citit foarte multe despre acea icoana facatoare de minuni. Imi doream sincer sa ajung acolo si am hotarat (impreuna cu cineva de aici de pe forum care mai fusese) sa merg si eu. Ce-am gasit a depasit cu mult ceea ce mi se povestise prin oras de catre cei care mai fusesera. Era atata lume ca nu puteai sa nu te intrebi daca nu cumva societatea noastra este cu adevarat bolnava. Pentru ca din pacate, marea majoritate a celor prezenti nu-mi faceau impresia ca inteleg ce-i aceea o sfanta liturghie. Unii mergeau acolo pentru examene (studentii in mod deosebit) altii pentru conflicte cu legile statului, cu vecinii sau cu fratii, altii pentru boli grave, iar altii ca sa faca si ei un ban "cinstit".
In ciuda aglomeratiei, nici n-am simtit cand am ajuns la Sfanta icoana, cand impins din spate, cand fiindca cei din fata mea nu mai voiau sa astepte. De acolo si pana la staretul care binecuvanta in usa Sfantului Altar, mai era 1,5 m. Si asa am decis sa vreau si eu. Dar Dumnezeu a fost de alta parere. Cand aproape sa-mi vina randul, s-a produs o invalmaseala cu cineva si am ajuns ceva mai in spate. Apoi, cand mai aveam doar o persoana, Parintele a decis sa se intrerupa pentru sfintele slujbe, urmand sa binecuvinteze dupa aceea. Nu eram hotarat sa raman, dar intr-un fel nu eram chiar singur si deci trebuia sa astept sa ne intoarcem acasa asa cum am si venit. Dupa slujbe, m-am asezat din nou, cuminte, sa-mi vina si mie randul la Parintele-staret, si din nou, cand mai aveam vreo trei persoane, a venit un parinte-calugar care - vrand sa faca ordine, a rearanjat multimea intr-un mod cu totul jenant. Asa m-am pomenit penultimul din coada. In prima faza m-am tulburat, considerand ca nu-i drept, dar mai apoi am inteles ca Dumnezeu imi tot spune ca nu-i nevoie de acea binecuvantare, mai ales ca pe parinte nu-l interesa nici daca faci vreo pravila sau vreun canon, nici daca esti spovedit la zi la duhovnicul tau preot mirean sau de manastire... El dadea la toti acelasi canon, deloc simplu si iti cerea sa revii de inca un numar de ori, ceea ce mi se parea oarecum ciudat. Dar, am inteles ca era un Parinte care se spovedea regulat la Sf. Munte Athos si extrem de incercat un ultimul timp de tot felul de nenorociri. Si inca un lucru ciudat, TOTI acei monahi erau extrem de tineri si probabil destul de inconstienti de pericolul la care se expuneau. In concluzie, desi eram bulversat in primul moment, am parasit manastirea cu gandul ca stie Dumnezeu mai bine ce-mi trebuie si ca de fapt imi atinsesem scopul pentru care plecasem de-acasa. Restul nu conta.