[ALEXANDRU ANASTASIU]

ARHIMANDRITUL SOFRONIE
CUVIOSUL
SILUAN ATHONITUL
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica)
Tipărită cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului
ANDREI
Arhiepiscopul Alba-Iuliei


Mănăstirea Sfântul Panteleimon este una dintre cele mai mari şi mai bine chivernisite din Sfântul Munte. Are o minunată bibliotecă, ce numără până la douăzeci de mii de volume, prinŹtre care nu puţine manuscrise vechi, greceşti şi slavone, multe cărţi vechi foarte valoroase, adevărate rarităţi bibliografice, boŹgate secţiuni theologicc, istorice şi altele. în odăile mari şi bine amenajate ale arhondaricului Mănăstirii sânt primiţi adeseori oaspeţi, cu precădere străini. Părintele V., om cu formare theo-logică, care ştia multe limbi străine, era rânduit să vorbească cu ei.
în 1932 venise la Mănăstire un doctor în theologie, catolic, Păr. Ch. B. Acesta a vorbit mult cu Părintele V. despre diferite probleme legate de viaţa Sfântului Munte şi, între altele, a înŹtrebat:
- Ce cărţi citesc monahii voştri?
- Ioan Scărarul, Avva Dorothei, Thcodor Studitul, Ioan
Cassian Romanul, Efrem Sirul, Varsanufie şi Ioan, Macarie cel
Mare, Isaac Sirul, Simeon Noul Theolog, Nichita Stithatul, Gri-
gorie Sinaitul, Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul, Isihie,Diadoh, Nil şi alţi Părinţi cuprinşi în Filocalie - a răspuns Părintele V.
- Monahii voştri citesc astfel de cărti!... La noi numai profesorii le citesc, a spus doctorul, neascunzându-şi mirarea.
- La noi ele sânt cărţile de căpătâi ale fiecărui monah, a răspuns Părintele V. Citesc şi alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi cele ale scriitorilor asceţi mai târzii, ca de pildă Episcopul Ignatie Briancianinov, Episcopul Theofan Zăvorâtul, Cuviosul Nil Sorski, Paisie Velicikovski, Ioan din Kronstadt şi alţii.
Părintele V. a povestit despre această convorbire Stareţului Siluan, pe care adânc îl cinstea. Stareţul a răspuns:
- Ai fi putut spune doctorului aceluia că monahii noştri nu
numai că citesc aceste cărţi, dar ei înşişi ar putea scrie altele la
fel... Monahii nu scriu fiindcă de-acum sânt multe cărţi minunate, iar ei se mulţumesc cu ele; dar de ar fi ca ele să se piardă,
atunci monahii ar scrie altele noi.
în răstimpul îndelungii sale vieţi la Athos Stareţul s'a întâlnit cu mulţi mari nevoitori; unii dintre ei cunoşteau din cercare stările despre care scriu marii nevoitori precum lsaac Sirul, Macarie cel Mare şi alţii; deci cuvântul Stareţului mi s'a părut cât se poate de firesc.

SFÂNTA PREDANIE ŞI SCRIPTURA
Felul Stareţului de a vedea ascultarea ca fiind de neapărată trebuinţă spre a învăţa viaţa duhovnicească era strâns legat de felul cum privea Sfânta Predanie şi Cuvântul lui Dumnezeu.
Viaţa Bisericii o înţelegea ca viaţa în Duhul Sfânt, iar Sfânta Predanie ca neîntrerupta lucrare a Duhului Sfânt în Biserică. Predania, ca vecinică şi neschimbată petrecere a Duhului Sfânt în Biserică, este cel mai adânc temei al fiinţării Ei, drept pentru care Predania cuprinde în sine întreagă viaţa Bisericii, până într' acolo încât şi însăşi Sfânta Scriptură nu este decât unul din chipurile ei. De aci urmează că:
Dacă Biserica s'ar lipsi de Predania Ei, ar înceta a fi ceea ce este, căci slujirea Noului Legământ este slujirea Duhului, ŤscriŹsă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu întru lespezi de piatră, ci întru lespezile cele de carne ale inimiiť (2 Cor. 3: 3-6).
Aşadar, de ar fi ca Biserica să se lipsească de toate cărţile ei pentru vreo oarecare pricină, adică de Vechiul şi Noul LegăŹmânt, de scrierile Sfinţilor Părinţi şi de cărţile de slujbe biseriŹceşti, atunci Predania ar realcătui Scriptura, fie şi nu cuvânt cu cuvânt, fie şi în altă limbă, dar în esenţa sa, şi această nouă Scriptură ar fi înfăţişarea aceleiaşi Ťcredinţe carea o dată s'a Predanisit sfinţilorť (Iuda 1: 3), arătarea aceluiaşi Duh Unul Care neschimbat lucrează în Biserică, arătându-se a fi temeiul Ei, esenţa Ei.
Sfânta Scriptură nu este mai adâncă şi nu este mai însemnată decât Sfânta Predanie ci, precum s'a spus mai sus, unul din chiŹpurile ei. Acest chip este cât se poate de preţios, şi prin uşurinţa lui de a se păstra, şi prin uşurinţa de a se folosi; scoasă însă din şuvoiul sfintei Predanii, Scriptura nu poate fi înţeleasă precum se cuvine de nici un fel de cercetare ştiinţifică.
Dacă Apostolul Pavel avea Ťmintea lui Hristosť, atunci cu atât mai mult Sfânta Biserică, ce-I cuprinde şi pe Pavel, are mintea lui Hristos. Iar dacă scrierile lui Pavel şi ale celorlalţi apostoli se numesc Sfânta Scriptură, atunci şi noua Scriptură a Bisericii, adică cea de după pierderea cărţilor vechi, ar fi tot atât de sfântă, căci, după făgăduinţa Domnului, Dumnezeu - Sfânta Treime - neschimbat petrece în Biserică.
Greşit socotesc cei care, despărţindu-se de Predania BiseŹricii, merg, precum cred, la izvoarele ei, adică la Sfânta ScripŹtură. Nu Sfânta Scriptură este izvorul Bisericii, ci Sfânta PreŹdanie. De-a lungul celor dintâi zeci de ani ai istoriei sale BiseŹrica nu avea Scripturile Noului Legământ şi trăia numai după Predanie, pe care Apostolul Pavel în Epistolele sale îi îndemna pe credincioşi să o păzească (2 Thes. 2: 15).
Este îndeobşte cunoscut că toţi ereziarhii s'au întemeiat pe Sfânta Scriptură, cu singura deosebire că ei Ťo înţelegeau după sineť. Despre o astfel de stâlcire a înţelesului Sfintei Scripturi prin răstălmăcirea ei după propria lor înţelegere vorbea deja Apostolul Petru (2 Pt. 3: 16).
Osebitele mădulare ale Bisericii, fără a-i exclude nici pe cei mai buni fii şi învăţători ai Ei, nu ajung a cuprinde în sine toată plinătatea darurilor Sfântului Duh, drept pentru care în învăţătuŹrile şi scrierile lor se găsesc unele nedesăvârşiri şi uneori chiar greşeli; însă în întregul ei învăţătura Bisericii, care cuprinde pliŹnătatea darurilor şi a cunoaşterii, rămâne în veci adevărată.
Neclătita credinţă în adevărul învăţăturii Soborniceştii BiŹserici în întregul Ei şi adânca încredere în tot ce Ea a primit şi a întărit în experienţa Sa se află la temeiul vieţii monahului athoŹnit, scutindu-1 de orice amatorism netradiţional şi de căutări orbecăinde. O astfel de intrare prin credinţă în viaţa Bisericii îl face pe monah un împreună-deţinător al nemărginitelor Ei boŹgăţii, împărtăşind de îndată experienţei sale personale o hotărâtă trăsătură de temeinicie.
învăţându-se din Sfintele Scripturi, din scrierile Sfinţilor PăŹrinţi şi din cărţile liturgice, nedeşertate comori de cuprins dogŹmatic şi de rugăciune, monahul se întâlneşte cu o bogăţie neŹgrăit de măreaţă; drept aceea, nu găseşte în sine înclinarea de a scrie şi el despre acestea, neputând adăuga ceva esenţial nou. Dar când în viaţa Bisericii se iveşte o adevărată nevoie, atunci se scriu noi cărţi.
Fiecare nouă carte ce pretinde a se alătura învăţăturii BiŹsericii sau a o înfăţişa, se supune judecăţii Bisericii care, fie şi încet, cearcă şi ispiteşte toate laturile, şi mai cu seamă înrâurirea învăţăturii ei asupra vieţii. Acest criteriu al înrâuririi învăţăturii asupra vieţii are o deosebită însemnătate, în vârtutea strânsei legături între conştiinţa dogmatică şi viaţă; şi Biserica respinge tot ce se dovedeşte a fi potrivnic sau necorespunzător duhului iubirii lui Hristos prin care Ea trăieşte.
Fiecare fiu şi mădular al Bisericii, călătorind către această iubire, se poticneşte, cade, săvârşeşte nelegiuiri; Biserica însă, în adâncul său, cunoaşte în Duhul Sfânt adevărul dragostei lui Hristos, iar când se iveşte fie şi cuvântul iubire, dar cu alt cuŹprins, Biserica nu se lasă ademenită de nici o filosofie, de nici o altă strălucită învăţătură. Biserica nu se înşală.
Socotesc că Fericitul Siluan, credincios fiu al Bisericii, în scrierile sale îndrumă către cel de pe urmă şi mai temeinic criŹteriu al adevărului în Biserică.
Criteriul acesta este dragostea lui Hristos pentru vrăjmaşi şi smerenia lui Hristos.
Stareţul scria:
ŤNimenea poate cunoaşte de la sine ce este dragostea lui Dumnezeu, dacă nu-1 va învăţa Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră dragostea lui Dumnezeu este cunoscută în Duhul Sfânt, şi de aceea vorbim despre eať.
ŤDomnul este bun şi milostiv, dară noi a grăi despre iubirea Sa nimic am putea în afara Scripturii, de nu ne-ar fi învăţat Duhul Sfântť.
ŤNoi nu putem judeca decât în măsura în care am cunoscut harul Sfântului Duh...ť
ŤSfinţii grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut şi cuŹnosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut...ť (vezi Col. 2: 18).
ŤSfinţii nimic nu grăiesc din mintea lorť.


Şi să nu daţi plicticoasa replică: dacă arătăm adevărul nu iubim pe vrăjmaşi. Tocmai dacă îl arătăm, chiar dacă îi doare, le dăm o şansă de mântuire. Le iubim nu confortul linguşitor al confirmării că ei se mântuiesc, ca să nu-i supărăm, că asta durează doar clipa vieţii de aici ci le dorim din toată inima neliniştea cea bună să caute adevărul, să se mântuiască, să se odihnească nu aici ci în veşnicie, chiar dacă pe noi ne consideră fanatici şi neciopliţi.
Noi ne ferim de a da replici de la noi căci noi nu dorim să ne lăudăm cu noi sau cu felul de a replica inteligent ci cu Dumnezeu care este minunat întru sfinţi şi mai ales pentru că dorim cu ardoare să se laude ADEVĂRUL...