[ALEXANDRU ANASTASIU]

Din cartea GEORGES BLOND
FURIOŞII DOMNULUI
Catolici şi protestanţi : patru veacuri de fanatism

paginile 148-158
Dictatura lui Calvin
— în sfîrşit, copiii noştri vor putea învăţa să citească Ouar şi eu vreau sa învăţ să scriu şi să socotesc mai bine: Mulţi oameni sînt foarte mulţumiţi că s-a deschis şcoala asta, ştiu cîteva familii care se duc ia scoală în fiecare zi copii şi părinţi. Cum, încă nu ştiţi unde se găseşte'? Sala „Boytet" la Crucea de Aur. Mai era şi cea ele la Versonnex, in cartier, dar era situată departe pentru copii şi dealtfel şcoala aceea nu era de ajuns.
Fireşte, aceste cuvinte de mai sus, schimbate între gene-vezi în toamna anului 1532, n-au fost înregistrate la mag¬netofon, dar substanţa lor e istorică. Nouă, cărora instruc¬ţiunea ne esie împărţită cu tot atîta dărnicie ca şi apa de băut. ne este greu să ne închipuim foamea şi setea de cunoştinţe a populaţiei de la oraşe m secolul al XVI-lea. Pe măsură ce se dezvoltau industria şi comerţul, analfabeţii sufereau în viata profesională de pe urma ignoranţei lor. înfiinţarea la Geneva a şcolii de la Crucea de Aur a stîrnit entuziasm. Iniţiativa se datora lui Antoine Froment, cleric reformat, venit din Neufchâtel. Copiii, ca şi adulţii, pri-meau acolo o instrucţiune elementară: învăţau să scrie, să citească şi să socotească. Se înghesuiau care mai de care şi nu vedeau nici un rău ca învăţământul să fie com¬pletat cu comentarii pe marginea Noului testament. Iniţia¬tiva lui Froment nu era numai „socială", ci şi dibace, ea râspîndea ideea că între Reformă şi instrucţiune se poate pune semnul egalităţii.
Reforma sosită din Germania a invadat Geneva, ca o armată puternică ce întîmpină puţină rezistenţă. Au fost şi unele tulburări, cîţiva morţi, o intervenţie a trupelor ducelui de Savoia pe sub zidurile oraşului, episcopul a trebuit să fugă, mai curînd intimidat decît alungat de o răzmeriţă populară. Dar oraşul a fost cucerit cu foarte mică vărsare de sînge şi fără nici un martir. în cele din urmă, consiliul general adoptă o hotărîre potrivit căreia populaţia Genevei „va trăi în conformitate cu cuvîntul Domnului". Majoritatea catolicilor care nu se converteau plecau din oraş.
Cu tot acest succes relativ lesnicios, numele Genevei rămîne asociat în istoria antagonismului dintre catolici şi protestanţi cu o idee de violenţă, de asprime necruţătoare. Şi în acest oraş s-au auzit ţipetele schingiuiţilor, a fost văzut înălţîndu-se fumul rugurilor. Putem să ne dăm seama destul de uşor de ce. s-au petrecut acele lucruri şi cum.
în a doua jumătate a lunii iulie 1.536, un călător de vreo treizeci şi cinci de ani, slab, cu faţa gălbejită şi străvezie, cu o barbă lungă, subţire şi foarte ascuţită, se opri la un han de lîngă poarta Cornavin, spunînd că ar dori să înnopteze acolo. Povesti că venea de la Ferrara şi se ducea la Basel şi îşi arătă paşaportul. Se numea Jean Calvin.
Calvin nu avea treizeci şi cinci de ani cînd sosi la hanul de la poarta Cornavin, ci douăzeci şi şapte. Părea mai bătrîn, deoarece organismul său şubred şi bolnăvicios era deja uzat de muncă, de interminabilele călătorii pe drumurile Europei occidentale şi de asemenea, fâră-ndo-îală, de un foc lăuntric intens şi stâpînit, foc şi gheaţă totodată, care avea să facă din el exact contrarul unui om deschis.
De-abîa se instalase la han ca să îmbuce ceva de regim, cînd îi văzu intrînd în sală ca o furtună pe călugărul re¬format Jean Farel. Am mai întîinit acest personaj la Meaux ; părăsind cenaclul, s-a dus să întemeieze la Paris prima biserică luterană clandestină.
Nimic nu-i inspira mai multă silă lui Calvin decît efu¬ziunile, tărăboiul, indiscreţia. Şi iată-i îmbrăţişat, scuturat, asurzit de piticul roşcovan, care îi povestea despre admi¬rabila instaurare a protestantismului la Geneva, care-i spunea în ce măsură a contribuit el, Farel, la această chestiune şi care conchidea — în acea clipă Calvin se trase înapoi, gest care rămase vestit — că cucerirea nu era asi-gurată şi că era nevoie ca el, Calvin, să rămînă la Geneva pentru a evangheliza oraşul pînă în adîncurile lui, pînă la rădăcină.
— Dar, spuse Calvin, eu mă duc la Basel, mă duc să
studiez. Trebuie să mă păstrez disponibil pentru aceste
studii.
Farel scoase un răget cînd auzi un cleric spunînd că vrea să se păstreze disponibil.
— Am să-I rog pe Dumnezeu, sfîrşi el prin a striga,
să blesteme studiile tale dacă refuzi să munceşti aici
pentru cauza lui Dumnezeu !
Calvin se uita la el oarecum îngrozit. în cele din urmă declară că va rămîne.
Prima sa perioadă de şedere ia Geneva a durat ceva mai puţin de doi ani şi s-a încheiat cu un eşec. însărcinat de consiliu să-i determine pe genevezi ca în cel mai scurt termen „să trăiască în conformitate cu cuvîntul Domnului", Calvin redacta pe dată lucrarea Articole despre disciplina ecleziastică. Primul obiectiv : să măture orice urmă a cultului catolic. Era uşor. Echipe de oameni plini de rîvnă despuiau bisericile, devenite temple, de statui şi de toate imaginile. Obiectele nu se apără. Catolicii rămaşi în oraş nu îndrăzneau să crîcneaseă. Dar Calvin întîlni opoziţio-nişti în rîndurile reformaţilor.
Articolele stipulau că toţi locuitorii vor face în public o confesiune de credinţă, că copiii vor urma lecţii de cate¬hism, că împărtăşania cu ambele cuminecături va fi prac¬ticată o dată pe lună, dar că cetăţenii nevrednici vor fi excluşi de la această ceremonie. Excomunicaţi, spunea textul.
— Şi cine vor fi cei nevrednici ?
■— Oamenii cu purtări necuviincioase. :— Şi cine îi va desemna ?
— Preoţii.
Genevezilor li s-a părut prea de tot ca preoţii să instituie o cenzură morală. în ziua de paşti a anului 1538, Calvin, predicînd la catedrala Sfîntul Petru, a proclamat că refuză să acorde împărtăşania cu ambele cuminecături unei asistenţe în care se aflau, desigur, oameni adulteri sau care blestemă. A doua zi, adunarea generală 1-a sur¬ghiunit din oraş.
Opera scrisă a lui Calvin cuprinde cincizeci şi nouă de volume in-octavo, aproape patruzeci de mii de pagini. Totuşi, Karl Barth, unul dintre cei mai mari teologi ai Reformei, s-a ridicat împotriva folosirii termenilor de calvinism şi luteranism, care ar putea lăsa impresia, după părerea lui, că există două doctrine fundamental deose¬bite. Nu vom încerca aici nici măcar să definim calvinis-mul, aşa cum îl consideră cei care acceptă să-I numească astfel. Vom aminti numai ceea ce este îndeobşte admis, şi anume că concepţia lui Calvin despre „mîntuirea prin credinţă şi nu prin fapte bune" era încă şi mai riguroasă decît a lui Luther. „Servul arbitru" al primului reformator este la Calvin împins la extrem în ideea sa centrală a pre¬destinării. „Noi numim predestinare sfatul etern al lui Dumnezeu prin care el a determinat ceea ce trebuie să facă dintr-un om oarecare. Căci nu-i creează pe toţi deopotrivă, ci pe unii îi sorteşte vieţii veşnice, iar pe alţii damnării pe vecie". în concepţia lui Calvin, această doc¬trină, recunoscută chiar de el ca fiind cumplită, nu trebuia să ducă la un fatalism care să îngăduie toate ticăloşiile („Orice aş face, sînt ales sau osîndit dinainte"), ci, dimpo¬trivă, postula o rigoare morală intransigentă. Nu a izbutit să-i convingă pe genevezi să îmbrăţişeze părerile sale.
Se gîndea că nu se va mai întoarce niciodată la Geneva. Plecase la Strasbourg, unde amplifica şi traducea din la¬tină in franceză lucrarea sa Instituţia creştină, carte de teologie dogmatică atît de bine scrisă, încît avea să-i asigure reputaţia unui „foarte mare scriitor, sub raport cronologic primul dintre maeştrii limbii franceze moderne". Muncea din zori şi pînă în noapte, distrugîndu-şi sănătatea de pe atunci şubredă. Emfizematos, hepatic, ar fi diagnosticat un medic din zilele noastre. Discipolii săi îi conjurau să se menajeze şi de asemenea îi spuneau :
— De ce nu te căsătoreşti ? O soţie bună ar avea grijă de dumneata. Dealtfel, din moment ce eşti împotriva celibatului preoţilor, ar trebui să dai exemplu.
Calvin nu avea temperamentul lui Luther. Nu avea temperament deloc din cîte ne putem da seama, dar argu¬mentul doctrinal îi convinse şi declară : „Bine, însura-ţi-mă !". I se găsi o soţie, Idelette de Bure, elegantă, fină, drăguţă ; era aproape păcat să fie căsătorită cu un om care repeta întruna că pentru el singura frumuseţe a femeii era „castitatea, pudoarea, modestia şi grija pentru soţ". O cunoscu totuşi, înlrucît îi născu un fiu, care n-a trăit. Ea muri cu mult înainte de soţul ei.
în octombrie 1540, doi soli de ia Geneva îl vestiră pe Calvin că cele trei consilii votaseră în unanimitate reche¬marea sa. I se cerea, era rugat să se întoarcă.
Cronicarii nu vorbesc prea mult despre evenimentele care determinaseră această hotărîre. Avuseseră loc „mari tulburări, lupte civile şi sfîşieri, omoruri şi ruine" cîtă vreme Reforma se instaurase fără mari complicaţii. Pla¬ciditatea elveţiană fusese tulburată abia într-un tîrziu de marea schimbare religioasă, iar burghezia geneveză mun-citoare şi econoamă, doritoare în primul rînd de ordine, nu avusese răbdare să aştepte ca apele să se liniştească. La. patruzeci de luni după surghiunire, surghiunitul a fost primit cu mari onoruri. Toţi magistraţii oraşului veniseră în întîmpinarea sa, precedaţi de un crainic. Calvin pusese condiţii. Ele se rezumau la două cu¬vinte : autoritate absolută. La 20 noiembrie 1541 populaţia geneveză adunată în piaţa Molard vota prin aclamaţii instaurarea unui „guvern în conformitate cu evanghelia Domnului nostru Iisus Hrîstos". Hristos devenea re¬gele cetăţii, iar Calvin reprezentantul lui. Ne aducem aminte cum s-a încheiat pentru Savonarola, la Florenţa, această strînsă îmbinare a elementului religios cu cei politic. Cum s-a terminat Ia Munster. Faptul că la Ge¬neva nu am asistat la o prăbuşire răsunătoare a profe¬tului dictator rămîne istoriceşte de mirare.