„Boschetari” e un termen folosit parcă pentru a-i exclude, pentru a-i lovi încă o dată pe cei care au ajuns să doarmă pe unde apucă din cauza inadaptabilităţii lor (la fel şi cuvântul „aurolac”).

Oamenii ăştia nu s-au născut pe stradă. Ei au dus cândva o viaţă normală, ca oricare dintre noi. Unii au dezechilibre psihice. Fie le-au avut dinainte şi asta a făcut să fie excluşi de familie şi de prieteni, fie le-au dobândit în stradă, pentru că nu e uşor să-ţi păstrezi mintea întreagă în asemenea condiţii de viaţă.

E adevărat că nu le poţi schimba stilul de viaţă cu care s-au obişnuit. Însă nevoia lor cea mai acută, dincolo de cele materiale, e să primească o mângâiere, să ne fie milă de ei, să nu-i aruncăm, de exemplu, din scările blocurilor pe unde se mai aciuează. Adăposturile puse la dispoziţie de primărie sunt murdare şi nu oferă siguranţă. Oamenii care sunt plătiţi acolo să aibă grijă de amărâţii ăştia nu sunt, cel puţin unii, prea miloşi.

E dureros să vezi cât de puţină milă le oferim noi, care ne considerăm un popor creştin. De ce nu ne putem organiza mai mulţi (pentru că singur nu poţi face mare lucru) şi, cu ajutorul Bisericii, să-i adunăm de pe străzi şi să-i ducem, fie şi doar pentru a dormi sau a mânca, într-un loc unde să fie bine primiţi?

Locul sărmanilor, al celor care nu se pot ajuta singuri, al celor care nu prea au simţul realităţii, al neadaptaţilor, nu e în stradă.
Sunt printre ei persoane care nu sunt încă pierdute, care pot fi încă ajutate, pentru că sunt la începutul rătăcirii.
Ce se întâmplă cu asistenţa socială de la noi? Sunt deja vreo 20 de ani de când există specializarea asta la facultatea de teologie. Cu ce se ocupă asistenţii sociali pregătiţi acolo?