Ortodocsii cred ca Dumnezeu e pretutindeni.
Ca urmare, oamenii Il ranesc mereu, pretutindeni, in afara fiecaruia si inlauntru.
Cum ranim in afara stim destul de bine. De la scrisul cu cuiul pe scoarta copacilor pana la ranirea aproapelui. O stim.
Dar cum Il ranim pe Domnul inlauntrul nostru? Poate fi o fapta externa (indreptata catre un semen al nostru) ca o sageata trimisa catre inlauntru? Poate fi Hristos rastignit de vorbele si actiunile mele externe?
Eu am convingerea tare ca da, permanent Il ranim pe Domnul, atat prin ganduri si sentimente neexprimate, cat si prin fapte exterioare. De aceea Dumnezeu cauta la inima omului, trecind peste asazisele fapte bune exprimate doar in afara. De aceea Domnul nu iubeste fatarnicia, duplicitatea, gandul ascuns, viclenia... Pentru ca toate acestea il despart pe om, inlauntru, de Domnul, care salasluieste (si) inlauntrul fiecaruia.
Imparatia lui Dumnezeu e inlauntrul omului, spune, in duhul lui Hristos, tot ortodoxul. Oare cate razboaie indreptam noi acolo impotriva Domnului?
Uneori am imaginea dureroasa a unei Golgote interioare. O port in mine, o vad si o simt. Golgota aceea, pe care urca Hristos cu Crucea... Golgota pe care Domnul este rastignit... Toate care sunt scrise in Evanghelie imi pare ca le port in mine in fiecare zi, in fiecare ceas, in fiecare clipa. Si vad toata batjocorirea Dumnezeului nostru cum se desfasoara inlauntrul meu.
Dar cine sunt prigonitorii? Cine loveste fata Domnului, cine Ii pune spinii pe cap in batjocura, cine Il biciuieste, cine loveste tare cu ciocanul de fier capul piroanelor in Trupul lui Hristos?
Vai, vai, eu insumi sunt acei prigonitori! Gandurile mele de rautate, viclenia mea, egoismul meu, lacomia mea, poftele mele, nerabdarea mea... Sentimentele mele... Vorbele mele... Gesturile mele... Mii si mii de bice si bate si pumni si picioare si cuie si ciocane sunt toate ale mele. Acestea sunt prigonitorii Domnului, acestea Il batjocoresc pe Golgota mea interioara.
Iudeii de atunci sunt, astazi, faptele mele / dinafara (comportamente externe) si dinlauntru (faptele subiectivitatii mele, intime).
Si-mi pare ca Il aud pe Domnul spunind, bland si mustrator, cu rabdarea Lui nesfarsita, inexprimabila si inconfundabila: "Lasa toate ale tale si urmeaza Mie..." Dar eu, desi imi dau seama ca Il doare, nu le las. Nu las nici biciul, nici cuiele, nici ciocanul...
Vai mie, innegritule suflet al meu, vai tie, minte a mea, care te invarti ca un revolver intr-o mana straina si tragi impotriva ta si prietenilor tai...

Sa ne cerem grabnic iertare si sa spalam cu lacrimile noastre trupul Celui pe care Il facem sa sangereze pururea inlauntrul nostru, pe dealul sufletesc al Golgotei.

Am acum certitudinea ca tot ce am spus aici, oarecum ca pe o analogie, ca o metafora, nu e decat realitatea insasi, cu totul concreta: cu adevarat, cu adevarat chiar asa stau lucrurile - Hristos sangereaza inlauntrul meu, pe Golgota, sub loviturile nemiloase ale fiecarui gest de osinditor din mine. Acum El sangereaza, aici inlauntrul meu, iar nu aiurea in abstract si/n fumuri...