Da, trebuie să te iubești pe tine însuți; dar așa cum te iubește Dumnezeu, adică nu în mod egoist. Ci dorindu-ți binele. Trebuie să-ți dorești binele tău în cel mai înalt grad și cel mai mare bine, adică mântuirea, adică libertatea interioară, curăția, fericirea veșnică, care vin, toate, din legătura cu Dumnezeu.

Deci trebuie să le faci celorlalți ce ai vrea să ți se facă ție, cum zice Domnul. Numai că doar în ceea ce este bun. Nu să le fac celor pe care-i iubesc nu știu ce plăceri sau pofte pentru că iubesc eu însumi plăcerile. Trebuie făcut binele cel adevărat, nu un bine înșelător.

Dar dacă cineva dintre cei iubiți te determină să păcătuiești, chiar dacă nu te desparți în fapt de el, te desparți în suflet, pentru că va intra în contradicție puternică cu propria ta conștiință, care dorește curățenia, sfințenia, unirea cu Dumnezeu.

Cred că numai soțul (soția), pentru că ne-am unit cu el(ea) în modul cel mai adânc (omenește vorbind) poate aduce o atingere directă sufletului nostru, determinându-ne, adică, să ne despărțim de Dumnezeu.

Totuși, cred că nici măcar el(ea) nu are dreptul să se atingă de sufletul nostru, să ne piardă. Dacă nu reușesc să o fac să mă înțeleagă și să mă respecte, aleg mai bine să mă despart de ea și să ne căutăm mântuirea separat, purtând crucea mântuitoare a singurătății, decât să ne pierdem împreună.

Acesta e modul binecuvântat de iubire de sine, care în ultimă instanță e iubire de Dumnezeu.

P.S. Din câte îmi amintesc Apostolul Pavel îndeamnă pe soțul credincios să nu se despartă de cel necredincios dacă acesta îi respectă credința.