Citat:
Īn prealabil postat de AlinB
Eu iti spun ca sunt duhovnici, oameni buni, care au spus deschis ca unele parti sunt o exagerare.
|
Ei, draga Alin, lucrul asta pe mine unul ma mahneste... Sunt chiar acum mahnit, simt amaraciune...
Eu cred ca, atata vreme cat ne-am asumat o lupta personala si colectiva (ne straduim folosind forta comuniunii, prin rugaciuni colective, rugindu-ne unii pentru altii, sfatuindu-ne, purtindu-ne poverile unii altora dupa indemnul Apostolului), cand stim clar care ne este tinta si cat de greu e sa obtinem chiar si castiguri mici.... Atunci suna foarte demobilizator, pentru mine cel putin, sa aflu ca unele lucruri care mi se cer sunt, chipurile, "o exagerare".
Ma intoarce acolo de unde am plecat...
Vorbesc desigur in numele meu dar ma tem ca mai sunt si alti oameni care au nevoie, mai degraba, de incurajare si indemnuri spre urcus, eventual de sfaturi folositoare, de invatatura mai detaliata etc., iar nu de sublinierea faptului ca un lucru pe care nu il reusesti este o exagerare a altcuiva (aici altcineva fiind, nu-i asa, Biserica si canoanele ei, sfintii, cuviosii...).
Him... nu mi-o lua in nume de rau, dar cred ca e o greseala sa pui eticheta de exagerare atunci cand esti pus de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe oameni sa treaca peste obstacole... (aceasta fiind, se intelege, demnitatea preoteasca)
Uite, daca un antrenor ar zice elevului, nu sari aici ca stacheta asta e o exagerare, cum ar fi?... mai degraba, cred, ar fi bine sa ii spuna cum sa isi imbunatateasca tehnica, sa il povatuiasca la antrenamente, sa il incurajeze in momentele de deznadejde. Iar daca nu si nu, atunci e in regula, poate sa spuna "nu e acum momentul sa sari atat, dar peste putin timp vei reusi mai mult, vei progresa".
Poate nu intamplator crestiniii sunt numiti "atletii lui Hristos" (Care a spus: "Fiti desavarsiti!...", desigur, nu imediat ci ca tendinta centrala a vietii, ca scop programatic.)
P.S. De-a lungul anilor am vazut la mine si la multi dintre oamenii cu diverse probleme personale (prin natura profesiei am aflat) cat e de nefolositor sa recazi in faza de contemplare a drumului spre eliberare de patimi.
In psihologia pe care o cunosc eu, sunt precizate de catre profesionistii domeniului cateva etape de crestere personala, de trecere peste obstacol. Prima este faza de contemplare, a doua de angajare efectiva in alternativa noua (de pilda sa traiesti fara droguri sau fara alcool sau fara sa iti mai rozi unghiile etc.), apoi de mentinere in noul mod de viata, apoi de generalizare a solutiei, a schemelor de gandire si comportare etc.
Din nefericire, cele mai mari esecuri se inregistreaza la pasii 1-2. Adica, vai, abia si-a asumat omul un ceas de trai hotarat fara tigari, de pilda, ca vine careva (uneori chiar terapeutul o mai tranteste...) si il duce pe om cu mintea in faza dinainte, punind problema ca si cum ar urma sa se lase de fumat, ca si cum in viitor va fi bine pentru ca se va lasa de fumat. In loc sa discute ca despre un lucru deja facut, ca despre un dar deja primit de la Dumnezeu (darul abstinentei), ca despre un mod de a fi la alt nivel de traire.
Acestia, daca vorbim de terapeuti, sunt aceia care nu doresc ei insisi sa se lepede de obisnuintele proaste si se dau baieti cumsecade pentru ca pur si simplu lor li se pare dureros sa renunte la viciu si cred ca si tu, pacientul sau clientul, esti la fel de indragostit de viciu ca si ei...
Ei bine, cred ca rolul preotului este sa arate mereu cu mana spre tinta. Mai bland, mai energic, ajutind pe cel care poarta "lanterna rosie", cu bunavointa, desigur. Dar mereu orientat spre varful muntelui! Nu acolo vrem sa ajungem?
Daca are cineva alt scop, e liber sa se intoarca la restaurant. Nu de alta, dar fie si gandul la o tuiculita fiarta sau la un vinisor langa soba ar putea sa intoarca pe unul mai nevricos din drum. Si e pacat. Uneori cei din urma se dovedesc cei dintai, prin harul Domnului si sprijinul duhovnicului care nu face concesii in miezul lucrurilor...
Imi cer iertare daca am suparat. Sunt mahnit pentru ca stiu bine care sunt consecintele abaterii, din cumsecadenie si "intelegere", de la indemnul spre efortul central: despatimirea, dupa puteri, in ritm propriu, prin harul Domnului.