Frumos gandul de a-L ajuta pe Dumnezeu... Nu gasesc, la prima vedere, nimic condamnabil in a oferi fie si ajutor Celui pe care Il iubesti (cu frica si cutremur). A fost, probabil, intentia ta de a vorbi un pic metaforic, inteleg ca ai vrut sa te referi la efortul personal al omului. "Dumnezeu iti da, dar nu iti baga in sac", cam asa ceva, daca inteleg bine...

Dar chiar il pot ajuta eu pe Domnul?
Si are nevoie, oare, Domnul?
La rigoare, atat cat pot fi eu de riguros, incercind sa nu ajung in extreme, cred ca problema e doar la mine, nu si la Domnul. Eu sunt cel care are nevoie de ajutor, problema e daca sunt cu adevarat dispus sa primesc darul Domnului. Care ofera neconditionat, fiind pentru mine o conditie sa cooperez daca vreau sa ajunga in mine darul Lui. Nefiind in starea optima de a primi, iata nu primesc. Asta-i tot.
Domnul daruieste permanent, sta mereu la usa si asteapta cu darul pregatit, sa Ii deschida careva. Problema e ca eu nu fac ce e de facut pentru a intra in posesia darului (care deja exista, din vecie, pregatit pentru mine).
Pe mine trebuie sa ma ajut pentru a ajunge in starea (fizica, sufleteasca) de a primi darul sau ajutorul Domnului.
Problema care trebuie rezolvata, inclusiv prin aportul meu, sunt eu. Nu Domnul, Care e desavarsit in Putere si Dragoste.