[CelMandru]

Iertaţi-mă, frăţiorilor, dar am dat şi eu mai jos un citat dintr-o carte minunată, din care Dumnezeu m-a învrednicit să citesc doar câteva păginuţe. M-a impresionat foarte tare acest sfânt părinte rus, şi m-am gândit, şi eu nevrednicul şi păcătosul, că poate vă este de folos chiar şi un cuvânt sau două d-ale dânsului.

"Preţuieşte după vrednicie cea mai mare minune a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, cea care se vădeşte în împărtăşirea cu Dumnezeieştile Sale Taine. Ce fel de minune este aceasta? Cea care dă pace şi înzdrăvenire inimii celei mortificate de păcat, minunea care se arată după o deasă împărtăşire, primită după ce ai trăit un timp în nelinişte şi moarte spirituală.

Să nu reduci împărtăşania la o deprindere oarecare, la ceva obişnuit şi fără importanţă. Dacă vei gândi aşa, dacă vei înclina către o asemenea concepţie, îţi vei atrage mânia lui Dumnezeu şi nu vei mai simţi după cuminecare că ai gustat pace şi viaţă.

Purtând o vie recunoştinţă, pornită din adâncul inimii, acestor daruri dătătoare de viaţă, vei dobândi de la Domnul viaţă, iar credinţa îţi va spori mereu şi mereu. Spaimele şi neliniştile vin din necredinţă. După ceea ce simţi în timp ce primeşti Sfânta împărtăşanie, poţi fi sigur că necredinţa te face să rămâi departe de acea viaţă care îţi stă înainte în Sfântul Potir. Caută să nu le iei în consideraţie. O, credinţă! Tu însăţi eşti minunea noastră, mântuirea noastră! „Credinţa ta te-a mântuit” (Marcu 5, 34). Credinţa vie în adevărul lui Dumnezeu ne face să plecăm întotdeauna de la Domnul în pace. Şi, dimpotrivă, necredinţa nu ne aduce niciodată pace. Şi – vai! – Satana îşi face deseori apariţia după o nevrednică împărtăşire cu Sfintele Taine, încercând în tot chipul să ne semene în inimă minciuna sa, adică necredinţa, fiindcă necredinţa este tot una cu minciuna.

Ucigaş de oameni fiind de când lumea, diavolul caută şi acum prin orice mijloace să-l ucidă pe om, cu minciuna şi cu tot felul de uneltiri. Când se strecoară în inimă sub forma necredinţei sau a vreunei patimi, nu va înceta să-şi descopere mai târziu adevărata faţă şi anume prin neîndurare şi răutate.

Atunci când ţi-ai dat seama că a intrat în tine, de cele mai multe ori nu vei reuşi să-l scoţi dintr-o dată. Aceasta fiindcă diavolul caută să blocheze toate căile prin care ar putea fi scos din inimă şi face aceasta cu ajutorul necredinţei, al cruzimii şi al altor mijioace care îi stau la îndemână. Zadarnic te zvârcoleşti în mine, arhanghele căzut! Eu sunt robul Domnului meu Iisus Hristos. Tu, cel ce te-ai înălţat cândva cu trufie, te înjoseşti acum luptându-te atât de cumplit cu mine, cel slab! Aşa să-i spui în gând duhului celui rău, care îţi stă ca un pietroi pe inimă şi care te îndeamnă la tot răul.

Duhului celui trufaş aceste cuvinte îi cad ca un bici de foc; ruşinat de tăria şi de înţelepciunea ta duhovnicească, el va fugi de tine. Îţi vei da seama îndată de aceasta, vei vedea şi simţi săvârşindu-se în tine schimbări minunate; nu vei mai simţi apăsându-ţi inima povara ucigătoare de suflet; ţi se va părea că ai devenit uşor ca fulgul şi te vei convinge, din proprie experienţă, că există duhuri ale răului, cele de sub cer, care caută mereu să ne ducă spre pierzare, folosindu-se de otrava gândurilor negre şi ticăloase, cele care ne înveninează inima, căznindu-se să nimicească dragostea de oameni şi dorinţa de a intra în comuniune unii cu alţii."

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)