Citat:
Īn prealabil postat de Scotland The Brave
Depinde ce intelegem prin Iad.Uneori,pentru multi,incepe chiar din viata asta si nu trebuie cautat prea departe,fiind chiar inauntrul lor.Trecerea in nefiinta doar va permanentiza situatia la nivel de vesnicie.Sau poate acesta permanentizare va fi o agravare prin extinderea ei infinita,fara speranta unei anulari a damnarii.Unii vor ajunge-n Rai,fie ca inteleg eu motivatia,fie ca nu.Daca vrei sa verifici conceptia in care crezi atunci traieste conform ei si la final,sau mai devreme, vei avea raspunsul.Orice alegere implica o doza de risc desi fiecare confesiune incearca sa reduca cat mai mult aceasta probabilitate de a gresi.Sa stii ca prea multe intrebari si dezbateri strica,si spun asta in situatia unuia care a exagerat in ambele.Tu traieste conform la ceea ce crezi si vei afla intr-o zi daca lucrurile sunt asa cum crezi,daca sunt diferite sau daca ai evaluat gresit situatia.Pana la urma fiecare dintre noi va sta,intr-o zi,fata in fata cu propriile alegeri si trebuie sa ai curajul sa mergi pana la capat,daca chiar crezi in ceva.Chiar si necredinta poate fi considerata o alegere desi cand spun asta ma pun in antiteza cu cel putin un pasaj biblic insa nu sunt un bibliolatru.Daca nu,daca nu alegi nimic, vei fi mereu precum o frunza-n vant si nimic nu iti va da raspunsul pe care il cauti.Fa o alegere dupa o atenta chibzuinta,mergi pana la capat si Dumnezeu cu tine omule.Daca cumva ti-ai si ales drumul atunci cu atat mai bine,sa dea Cel de Sus sa fi ales bine.Sarbatori fericite.
|
Desi ai raspuns lui Lucian, sper ca nu e cu suparare daca folosesc prilejul sa dezvolt cateva pasaje :)
Nu stiu daca am trait iadul dar impresia subiectiva a fost atat de oribila incat astazi ma face sa cred ca nu eram prea departe. Ma refer la perioada cand am traversat marea amara a depresiei, a deznadejdii. Cumplit lucru sentimentul de insingurare cand te afli in mijlocul vietii, in buricul lumii, in floarea varstei... Cand tot ce iubeai devine, in intimitatea ta, o imagine rece, neinsufletita. Cand (doar)
stii ca ar trebui sa te bucuri de viata
dar nu simti nimic, eventual resimti uscaciune, ger, uriciune. Cand hrana nu iti mai spune nimic, nici soarele, nici iubita, nici copilul... Cand nu mai crezi nimic din ce credeai, cand totul s-a spulberat precum cenusa, cand esti pur si simplu in aer si orice incerci nu merge. Te muti de colo-colo, traversezi locuri, sate, orase, tari, continente, activitati, joburi, oameni, relatii... Iar cand cauti, in sfarsit, in tine dai de un imens tobogan de ghiata, ori de un nesfarsit patinoar impecabil de lucios (reflexul ideilor slefuite-ndelung)... Zi dupa zi, saptamana dupa saptamana, luna dupa luna, vai, chiar an dupa an.
Ma intreb azi, cu adinca uimire: cum oare am supravietuit? (fizic, in primul rand) Si nu am decat un raspuns: prin Mila lui Dumnezeu.
Si cat este apoi de coplesitor, in sensul cel mai minunat, sa simti cum vine primavara, cum viata se intoarce in tine, cum creste firul nou al ierbii in fiinta ta... E de nespus... Nu poti sa nu dai slava lui Dumnezeu (si sunt clipe cand ai vrea s-o faci neincetat, dar nu poti!), nu poti sa nu multumesti aproape neincetat pentru darul pe care, acum, vezi bine ca l-ai primit. Gratiat, cu adevarat un gratiat de la moarte, tocmai atunci cand nu mai aveai nici o speranta. Uluitor.
Iubesti din nou viata, cu toate ale ei! Pana si pe tine incepi sa te accepti cu oarecare caldura, cu ingaduinta, cu o anumita tandrete...
Ai vrea sa urli, sa explodezi, sa faci mare taraboi, sa faci ca tot universul sa afle ce ti se intampla acum, sa participi la simfonia lumii, sa participe lumea toata la minunea din tine... Te simti primit, cu adevarat, Acasa!...
Dar, in noua primavara, acum, ceva te retine...
Ceva nou, la care asisti cu uimire, te potoleste, fin, fin de tot...
Si, poate parea de neinteles, incepi sa sesizezi cum creste in tine, printre bolovanii si pietrele (vechi) purtate de (noul) torent, un
ceva delicat, tot mai delicat, pe care incerci a-l numi dar iti scapa mereu si te multumesti doar sa il gazduiesti si sa il respecti cu toata fiinta ta, atat cat reusesti... Si suferi cand iti vezi neputinta,
grosolania ta... Dar devii ingaduitor, intr-un fel, sau mai precis rabduriu, rabdator... Deprinzi, cu oarecare liniste, nadejdea vie...
Oare sunt singurul care am trecut prin toate acestea? Cred, desigur, ca nu... Spitalele de psihiatrie si asezamintele bisericesti sunt vizitate mai mereu de astfel de oameni care se intorc doar pentru a-si exprima, dupa puteri, recunostinta...
Acum, putina atentie te rog, draga Scotland: periculos acest balans intre (vorba poetului Marin Sorescu) iad si Rai, "naveta" aceasta intre moarte si dragoste. El a venit in viata mea pentru ca, asa cum spuneai, mi-am asumat vreo 20 de ani cateva lucruri fundamentale
pana la capat. Am verificat conceptia, cum spuneai, si am cunoscut prin cercare. Am construit un turn al Babilonului pana cand m-am trezit zavorat cu totul in el si nici macar paianjeni nu erau acolo ca sa le spun pasul... Si desi tot spuneam, nimeni nu avea aerul ca intelege... Un castel impecabil, de clestar, in care imi urlam insingurarea. Draga Scotland... sa ne fereasca Bunul Dumnezeu de acestea...
Nu cred ca as mai repeta actul meu de "curaj". De fapt, azi am motive sa ma indoiesc serios ca am fost curajos... Ci mai degraba-am fost nebun si orb. Adica om trupesc, cu mult prea omenesc, fiul trufiei ... Si, crede-ma te rog, nu pot decat sa plang atunci cand imi amintesc ... sa plang... sa ma deplang (pe mine cel din acei ani la rand, a caror memorie parca de fapt nu o am, de parca totul a fost fum, praf spulberat de vant, nimic...).
Apoi se-ntampla ca mai trece plansul, trece. Iata. Mi-a trecut!...:)
Slava lui Dumnezeu pentru toate!