[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de N.Priceputu

Maria, aici era vorba despre cei căzuţi în stradă, cărora li s-ar refuza chiar şi un ajutor de urgenţă. Înţeleg să te desolidarizezi de şmecheri, de profitorii sistemului, dar şi de victimele lui? Oricare dintre noi, şi tu, şi eu, am putea ajunge în situaţia lor. N-ai vrea, atunci când – Ferească Dumnezeu – ai fi la pământ, să-ţi întindă cineva o mână?

Solidaritatea socială este un principiu fundamental al unei orânduiri creştine. Dar etatizarea solidarităţii sociale nu are legătură cu creştinismul. De fapt, a apărut pentru prima dată în Germania în a doua jumătate a sec al XIX-lea, în vremea cancelarului Bismarck. Timp de secole şi milenii înainte, de la statul davidic la statul bizantin şi la statele creştine europene, nu a existat conceptul de asistenţă medicală ori socială de stat. Asistenţă era, dar nu de stat. Cei căzuţi în stradă, despre care vorbiţi, erau căutaţi de familiile lor. De vecinătăţi. De biserică. De breslele (ghildele) din care făceau sau făcuseră parte. Acum, ce vedem ? De fapt, în numele unei asistenţe de stat, mai mult închipuite, a ajuns să ne doară în fund de cel căzut în stradă. Nu îi mai oblijim rănile, nici nu mai plătim hangiului să-l găzduiască, precum bunul samaritean. Să o facă statul ! Dar statul nu va fi niciodată bun samaritean. Samsar, da, samaritean, nu. Acolo am ajuns, că nici nu ne mai cunoaştem vecinii. Fiecare e singur, iar prin "familie" înţelegem noi şi rudele de gradul 1.

Deci, cine spune că "social" înseamnă "stat" ? Pentru mine, "social" înseamnă grup şi, în primul rând, familii. În acestea ne naştem, creştem şi ne formăm. Acestea ne-au ajutat ani şi ani şi sunt chemate să ne ajute de câte ori avem nevoie disperată. La rândul nostru, faţă de acestea avem datorie, pe care o plătim atunci când, cu ajutorul puterii proniatoare a lui Dumnezeu, ne merge bine şi avem capacitatea nu numai de a ne întreţine pe noi înşine, ci de a-i întreţine şi pe cei faţă de care am acumulat debit.