[ALEXANDRU ANASTASIU]

Vom arăta acum modul de abordare al unui Preot ortodox care, aplicând legea cea duhovnicească a dragostei spusă de Fericitul Augustin: "să urâm păcatul iar nu pe păcătos" arată multă înţelegere şi compătimire lui Calvin ca om, încercând să-l disculpe. Cine însă este cu luare aminte va vedea că gravitatea faptelor lui este cu mult mai mare decât dacă el ar fi făcut cu mâna şi dorinţa lucrurile cele spuse mai sus. El a pus la punct teologia fanatismului protestant care a dezlegat, prin idei demonice, crima sub masca iubirii lui Hristos. Din această cauză el este vinovat de toate crimele celor care, convinşi de argumentele lui sau doar avându-le ca pretext pentru patimile lor nestăpânite, au prigonit, asuprit, torturat, ucis în numele lui Hristos. Unul din motivele pentru care va avea loc Judecata de Apoi la Sfârşitul Lumii este pentru a vedea consecinţele totale ale faptelor şi învăţăturilor noastre care s-au perpetuat în cei ce le-au preluat.
Revista Teologică
http://www.revistateologica.ro/artic...3559#_ftnref37

REVISTA TEOLOGICĂ 4 / 2008
Cum citam: Pr. Dr. Adrian Carebia, "Conflictul dintre Jean Calvin şi Michael Servetus", Revista Teologica, nr.4/2008, p.177-194

Rezumat >> Articol intreg >> PDF >> Despre autor
Navigheaza la sfarsit

Conflictul dintre Jean Calvin şi Michael Servetus
Pr. Dr. Adrian CAREBIA
Jean Calvin a făcut parte din a doua generaţie de reformatori, fiind considerat cel mai important reformator din afara Germaniei, una din figurile dominante din cadrul Bisericii. A fost numit teologul teologilor care a completat şi îmbunătăţit învăţătura despre Sfânta Treime. Cu privire la teologia sa, majoritatea teologilor spun că în centru ei ar sta predestinaţia. Alţii spun că accentul ar cădea pe iertarea păcatelor. Unii critici afirmă chiar că teologia sa nu ar avea nici o profunzime. Cu toate acestea urmărind şirul activităţii sale predicatoriale ne dăm seama că accentul pus de el în cea mai mare parte a vieţii a fost acela de reformare a comunităţii din Geneva. În cea de-a doua perioadă petrecută aici (1541-1564), el va fi implicat însă şi într-o serie de controverse teologice la care a reacţionat prompt, scriind un număr de tratate polemice care i-au permis să precizeze şi să definitiveze sensul învăţăturii protestante contestate atât de romano catolici, cât şi de protestanţi, precum şi de umanişti. Prezentăm în continuare cel mai celebru conflict avut aici, cu umanistul antitrinitar Michael Servetus (1511–1553), care l-a marcat profund până la sfârşitul vieţii. Acest conflict, încheiat cu arderea pe rug a lui Servetus a contribuit enorm la discreditarea lui Calvin în epoca modernă ca un adept al persecuţiei şi intoleranţei. Calvin a fost stigmatizat ca un „inchizitor” protestant şi ca un „papă” genevez, adversar al libertăţii de conştiinţă şi al intoleranţei medievale[1]. Geniul lui Michael Servetus a fost probabil cel mai bine descris de către teologul german Adolf von Harnack care referindu-se la personalitatea sa remarca faptul că: ,,reprezentantul celei mai remarcabile uniuni a celor două tendinţe –misticismul speculativ şi raţionalismul rece – a fost Michael Servetus, gânditorul spaniol care se evidenţiază şi prin pietatea sa profundă. El a descoperit fuziunea a ceea ce era mai bun în dezvoltarea secolului al XVI-lea pe lângă reforma evanghelică. Servetus s-a distins în mod egal şi prin faptul că era un erudit căruia îi plăcea să experimenteze dar şi un ganditor crtitic sau un filosof speculativ fiind totuşi şi un reformator creştin în cel mai bun sens al cuvantului”[2].
Miguel Serveto, latinizat Michael Servetus se născuse în Spania, mai exact în Villanueva din Aragon (de aici şi supranumele său Villanovanus), în 1511 fiind aşadar cu doi ani mai tânăr decât Calvin, marele său adversar. A studiat în Spania la universitatea din Saragosa după care a fost trimis de tatăl său la Touluse, unde a studiat pentru doi sau trei ani dreptul. Aici a luat cunoştinţă cu ideile luterane, iar Scriptura a devenit de acum înainte călăuza sa fundamentală[3]. După terminarea studiilor, dovedind o remarcabil precocitate intelectuală, Servetus a intrat în serviciul franciscanului Juan Quintana, duhovnicul împăratului Carol Quintul, împreună cu care a asistat se pare la încoronarea acestuia de către papa Clement al VII lea la Bologna în 1529 şi apoi la faimoasa dietă de Augsburg din 1530. În toamna lui 1530 a fost însă eliberat de către Quintana din acest serviciu, probabil pentru suspiciuni de erezie. Servetus n a fost niciodată protestant, fie luteran, fie calvin, ci un spirit independent şi anarhic în conflict cu orice fel de „ortodoxie”[4]. Formal el a rămas în Biserica Romano Catolică, conformându-se în exterior fără nici un scrupul riturilor ei. Dar şi a descoperit vocaţia independentă de „reformator al reformei” încă de pe când avea doar 20 de ani. Din Germania, Servetus a plecat în Elveţia rămânând o vreme la Basel, unde şi a exprimat deja opiniile sale heterodoxe despre Treime şi despre divinitatea lui Hristos. L a bombardat cu scrisori şi întrevederi pe Oecolampadius sperând să l convertească. Acesta a povestit îngrozit prietenilor săi Bucer, Zwingli şi Bullinger, aflaţi la Basel în octombrie 1530 despre „tânărul spaniol arian” certăreţ şi orgolios care nega Trinitatea divină şi divinitatea eternă a lui Iisus Hristos[5]. Zwingli l a sfătuit să l convertească sau, dacă nu, să facă tot ce i stă în putinţă să împiedice răspândirea unor blasfemii atât de cumplite. Zwingli însă avea să moară peste un an fără să vadă cartea în care Servetus îşi exprima cu temeritate opiniile sale heterodoxe. Spaniolul a crezut că îl va putea linişti pe Oecolampadius printr o mărturisire de credinţă generală, dar acesta l a somat să L mărturisească pe Fiul lui Dumnezeu coegal şi coetern cu Tatăl, altfel nu l va recunoaşte drept creştin[6]. În loc să retracteze tânărul spaniol a aranjat cu un editor publicarea manifestului său teologic. Acesta a apărut la Hagenau în Alsacia în iulie 1531, sub numele autorului său, cu titlul „Despre erorile Treimii în şapte cărţi”[7]. Cartea era un remarcabil manifest — dată fiind vârsta tânără a autorului ei (care avea doar 20 de ani) — care contesta deschis dogmele tradiţionale ale trinităţii şi întrupării. În prima carte el pleca de la Iisus din Nazaret ca personaj istoric şi încerca să dovedească mai întâi că acest om e Iisus Hristos, apoi că e Fiul lui Dumnezeu şi apoi că Acesta este Dumnezeu. Servetus pleca de la umanitate şi nu de la Logosul divin, anticipând hristologiile umaniste unitariene şi liberale moderne, dar nu într un sens raţionalist, întrucât afirma o locuire specială a lui Dumnezeu în Hristos şi o divinizare a lui Hristos după înălţarea Sa la cer. Respingea însă identitatea Logosului divin cu Fiul lui Dumnezeu şi teoria comunicării însuşirilor. În cartea a doua trata despre Logosul divin, despre Hristos şi Duhul lui Dumnezeu, explicând în principal prologul Evangheliei a patra. Pentru Servetus, Logosul nu este o entitate metafizică, ci un oracol, e glasul lui Dumnezeu şi lumina lumii; e o dispoziţie sau modalitate a lui Dumnezeu. Înainte de Întrupare, Logosul era Dumnezeu Însuşi în actul vorbirii sau revelaţiei Sale, iar după Întrupare Logosul e Iisus Hristos Care ni l face cunoscut pe Dumnezeu. Tot ceea ce Dumnezeu a făcut mai înainte prin Logosul Său, Hristos face în trup, fiindcă Lui i a dat Dumnezeu împărăţia şi puterea de a mântui şi recapitula în El toate[8]. Cartea a treia expune relaţia dintre Hristos şi Logosul divin, iar cartea a patra discută dispoziţiile sau manifestările divine în care Dumnezeu apare ca Fiu şi ca Duh. Tatăl e prezentat când drept însăşi Divinitatea, când ca o simplă dispoziţiei sau modalitate a acesteia. Hristologia ortodoxă a două naturi unite într-o singură persoană e respinsă explicit, întrucât Dumnezeu n are o natură, iar o persoană nu este o realitate compusă, ci o unitate. Cartea a cincea e o speculaţie despre numele ebraice ale lui Dumnezeu. Cartea a şasea arată că Hristos e singurul izvor al adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu. Incomprehensibil în El Însuşi, Dumnezeu se descoperă pe Sine în Fiul Său, iar cine-L vede pe Fiul vede pe Tatăl Său. Cartea a şaptea răspunde obiecţiilor posibile şi atacă din nou dogma Trinităţii pe care o respinge ca introdusă în Biserică odată cu stăpânirea papei (aluzie probabil la faimoasa „Donaţie a lui Constantin”). Servetus a trimis câte un exemplar lui Erasmus şi episcopului de Saragosa. Dar cartea sa a apărut atât catolicilor, cât şi protestanţilor drept o blasfemie intolerabilă, reuşind să atragă atenţia inchiziţiei. Într-adevăr, limbajul folosit de Servetus era provocator, el numindu i pe trinitarieni „triteişti”, „amăgiţi de diavol”, care se închină unui „monstru tricefal”. Zwingli şi Oecolampadius muriseră la câteva luni după publicarea cărţii, dar cunoscând conţinutul ei o condamnaseră dinainte. În dieta de la Regensburg din 1532, teologul catolic Cochlaeus a atras atenţia lui Quintana asupra cărţii lui Servetus, iar împăratul a interzis o şi a ordonat distrugerea ei. Servetus însă a recidivat publicând tot sub numele său un an mai târziu, în 1532, tot la Hagenau două cărţi de dialoguri despre Treime cu un apendice euharistic despre „dreptatea Împărăţiei lui Hristos”[9]. Servetus şi a conceput scrierea ca un fel de retractare a concepţiilor radicale din prima sa carte. Hristos e acum Fiu al lui Dumnezeu nu numai prin har, ci şi prin natură întrucât slava Tatălui îi aparţine în mod natural; El este totodată identificat acum cu Logosul divin cu precizarea însă că Acesta a fost făcut cunoscut abia de Hristos. Cartea se încheia cu o invocare adresată lui Dumnezeu ca să „piardă pe toţi tiranii Bisericii”.