[ALEXANDRU ANASTASIU]

Opoziţia împotriva lui Calvin din partea „libertinilor” sau „patrioţilor” conduşi de Ami Perrin ajunsese acum la apogeu. Consiliul oraşului, dominat de adepţii lui Perrin, era pe faţă ostil lui Calvin care nu putea accepta perspectiva unei alianţe împotriva sa între „libertini” şi Servetus, alianţă care putea duce la expulzarea din nou a reformatorului din Geneva. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că responsabilitatea procesului şi condamnării lui Servetus a aparţinut în integralitate consiliului Genevei. Rolul lui Calvin a fost doar acela al unui expert tehnic. Servetus a fost închis în vechea reşedinţă a episcopilor Genevei transformată în închisoare. Procesul său a început pe 15 august şi a continuat cu întreruperi mai mult de două luni. El s a desfăşurat în franceză, în palatul episcopal, în prezenţa membrilor Consiliului Mic. Actul de acuzare prezentat de Nicholas de la Fontaine, secretarul personal al lui Calvin, consta din 38 de articole redactate de Calvin însuşi şi susţinute cu extrase din cărţile lui Servetus, îndeosebi la „Restituţia creştinismului” anexată atât în copie manuscrisă, cât şi într un exemplar tipărit. Acuzele principale priveau opiniile sale blasfematoare şi eretice despre Treime, Persoana lui Hristos şi botezul pruncilor, precum şi calomnierea în persoana lui Calvin a bisericii din Geneva şi a reformei sale. Servetus n a recunoscut decât contestarea pedobaptismului şi faptul că l a criticat pe Calvin cu intenţia de a i îndrepta erorile pe care se declara gata să le dovedească prin Scriptură[29]. Discuţiile au continuat şi în zilele următoare însă fără rezultat. Cazul a fost predat apoi procurorului general, Servetus fiind anchetat din nou pe baza a treizeci de articole care îl acuzau mai puţin de erezii, cât de intenţia de a răspândi erezia în Geneva. Consiliul a scris şi judecătorilor din Vienne să le trimită documentaţia condamnării lui Servetus, iar pe 31 august Consiliul Mic a primit răspunsul sub forma unei copii a sentinţei la moarte cu rugămintea ca Servetus să fie extrădat în Franţa pentru ca să fie executată în persoana acuzatului, nu numai în efigia şi cărţile sale, cum se făcuse în iunie. Consiliul a refuzat să l extrădeze pe Servetus, dar a promis că are să facă dreptate. Condamnarea de la Vienne a stimulat zelul pentru ortodoxie al Consiliului Genevei, care nu dorea să rămână în urma Bisericii Romano Catolice în această privinţă[30]. Primele zile ale lunii septembrie au adus o confruntare directă între Calvin şi Servetus. Consiliul a hotărât ca reformatorul să extragă din cărţile spaniolului tezele contestate, iar Servetus să răspundă de ele tot în latină, iar Calvin să replice apoi la răspunsul lui Servetus. Calvin a extras 38 de teze la care Servetus a răspuns în 24 de ore pe un ton apologetic, violent şi agresiv. În răspunsul său Servetus respingea cu dispreţ imixtiunea în proces a lui Calvin pe care l numea discipol al lui Simon Magul, acuzator, criminal şi ucigaş, nedemn de a se numi slujitor al ortodoxiei în Biserică. Calvin a răspuns în două zile pe larg, răspunsul său fiind semnat de toţi cei 14 pastori din Geneva. Toate cele trei documente care conţineau esenţa dezbaterii doctrinare au fost prezentate Consiliului pe 5 septembrie. Consiliul a hotărât să ceară opinia asupra cazului lui Servetus şi magistraţilor şi pastorilor Bisericilor reformate din Berna, Zürich, Schaffhausen şi Basel. Între timp, pe 22 septembrie Servetus a cerut Consiliului arestarea lui Calvin şi judecarea lui pe baza unei liste de teze formulate de el însuşi. El cerea ca reformatorul să fie judecat şi stârpit ca un magician, ca un adept al lui Simon Magul, care reprima adevărul lui Iisus Hristos[31]. Pe 18 octombrie au sosit toate răspunsurile de la bisericile elveţiene. Acestea erau unanime în condamnarea ereziilor teologice ale lui Servetus şi în declararea adeziunii lor faţă de Calvin şi colegii săi din Geneva, dar nici una din bisericile consultate n a sugerat expres sentinţa capitală, lăsând pedepsirea lui Servetus la latitudinea Republicii geneveze. Poziţia lui Servetus a fost discutată în sesiunea Consiliului din 26 octombrie, într o sesiune extrem de furtunoasă. Ami Perrin care prezidat o a insistat ca Servetus să fie achitat, ceea ce echivala cu triumful „patrioţilor” şi expulzarea lui Calvin. Fiind combătut, Perrin a părăsit casa senatului împreună cu câţiva prieteni. Sentinţa Consiliului a fost atunci unanimă. Pe baza legilor imperiale ale creştinătăţii antice şi medievale Servetus a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug pentru blasfemie la adresa Sfintei Treimi, a Fiului lui Dumnezeu şi a botezului pruncilor. Propunerea lui Calvin de a se înlocui rugul prin sabie a fost respinsă[32]. A doua zi dimineaţă Servetus a fost vizitat în închisoare de bătrânul Farel, venit special la Geneva ca să încerce să l convingă pe spaniol de greşeala sa. Servetus i a cerut să i citeze un singur pasaj biblic în care Hristos e numit „Fiu al lui Dumnezeu” înainte de întruparea Sa. Farel n a putut să facă aceasta, în schimb l a chemat pe Calvin în faţa căruia orgoliosul umanist a cerut umil iertare. Acesta i a spus să ceară mila lui Dumnezeu pe Care L blasfemiase. Nereuşind să l convingă să retracteze, Farel şi Calvin l au părăsit. La amiaza zilei de 27 octombrie 1553 Servetus a fost dus de la închisoare la primăria oraşului, unde i s a citit sentinţa de condamnare, după care a fost dus în piaţa Champel unde era pregătit rugul. Servetus a murit cu curaj implorând până în ultima clipă cu glas tare: „Iisus Hristoase, Fiule al veşnicului Dumnezeu, ai milă de mine!” Până la sfârşit Servetus a refuzat să recunoască în Hristos, pe Fiul veşnic al lui Dumnezeu, ci doar pe Fiul veşnicului Dumnezeu[33]. Personalitate complexă a secolului al XVI lea — teolog, filozof, geograf, medic şi om de ştiinţă —, Servetus murea în vârstă de doar 41 de ani, victimă în primul rând a orgoliului său şi a iluziei fanatice că era chemat de Providenţă să „reformeze reforma” Bisericii „restaurând religia creştină” în puritatea ei originară[34]. Execuţia lui Servetus avea să apese greu asupra imaginii lui Calvin în istoriografia modernă, fixându i aici imaginea unui inchizitor nemilos. Cu excepţia cercului italienilor umanişti şi sceptici, ea a fost însă aplaudată de către aproape toate mediile protestante din Europa. Calvin îşi apăra astfel reputaţia de apărător şi promotor al ortodoxiei protestante împotriva subversiunilor destabilizatoare ale tuturor formelor reformei radicale reprimate de altfel de toate autorităţile statale şi ecleziastice ale Europei epocii. Dar nu numai duşmanii personali sau umaniştii sceptici au criticat severitatea pedepsirii lui Servetus, ci şi prieteni protestanţi ai lui Calvin care se temeau că această măsură să nu i încurajeze pe catolici în persecuţia protestanţilor în Franţa şi în Europa. În aceste condiţii, Calvin s a simţit obligat să şi apere severitatea demascând erorile dogmatice ale lui Servetus. În câteva luni el a încheiat astfel o lucrare de apărare a credinţei ortodoxe privitoare la Sfânta Treime şi de în justificare a pedepsei capitale aplicate ereticilor[35], lucrare publicată în latină şi în franceză la începutul lui 1554 şi având un caracter oficial fiind semnată de toţi cei 15 pastori ai Genevei. Calvin îşi justifica pledoaria pentru datoria magistraţilor creştini de a pedepsi erezia cu moartea invocând însă mai cu seamă legislaţia teocratică mozaică împotriva idolatriei şi blasfemiei şi interpretarea de tip inchizitorial dată de Augustin cuvintelor parabolei lui Hristos: „Siliţi i să intre” (Lc 14, 23), citat folosit de catolici pentru a justifica persecuţia şi exterminarea protestanţilor. Dacă în prima sa carte publicată (despre Seneca) umanistul Calvin făcea apologia clemenţei, acum, la maturitate (Calvin avea 44 de ani), reformatorul convertit din umanist făcea o regretabilă apologie a violenţei şi intoleranţei religioase. Pledoaria sa pentru pedepsirea cu moartea a ereticilor n a rămas însă fără răspuns. O lună după apariţia cărţii împotriva lui Servetus, la Basel a apărut sub pseudonim, o cărţulie cu titlul „Despre eretici, dacă trebuie persecutaţi”[36]. Dedicată ducelui Christopher de Würtenberg, era prefaţată şi editată de un oarecare Martinus Bellius, sub care se ascundea probabil Martin Borrhaus din Stuttgart (1499–1564), profesor de ebraică la Universitatea din Basel. Calvin a intuit însă adevăraţii săi autori: Castellio şi Curio aflaţi şi ei la Basel. Cartea constă dintr o culegere de mărturii în favoarea toleranţei religioase extrase din scrierile lui Luther, Brenz, Erasmus, Frank, câţiva Părinţi ai Bisericii (Lactanţiu, Hrisostom, Ieronim şi Augustin, tânăr), Hedio, ba chiar din prima ediţie a „Instituţiei” lui Calvin; Partea originală a cărţii era epilogul scris de Castellio[37]. Castellio citează cazurile persecuţiilor şi contra persecuţiilor scandaloase din istoria creştinătăţii antice medievale şi contemporane, încheind cu imaginea alegorică a unei călătorii de a lungul veacurilor cu prezentarea efectelor celor două principii antagonice ale forţei şi libertăţii, intoleranţei şi iubirii, lăsându i pe cititori să hotărască care dintre cele două tabere e tabăra lui Hristos. Calvin l a lăsat să i răspundă lui Castellio pe discipolul său apropiat şi succesorul său Teodor de Beza.