Nu tin sa il contrazic pe Raoul, care se arata cu adevarat dornic sa respecte randuiala si tipicul, amintind de buna acrivie si neiubind dezordinea si toate celelalte. Pana la un punct, macar, desigur ca bun lucru este acesta si arata, in fond, ravna spre mantuire. Aici ma opresc insa cu laudele sau aprecierile, pe care le-am facut cu sinceritate.
Deoarece exista o balanta a lucrurilor si o lege a cumpatarii. Deoarece prea mult dintr-un element, de pilda, sarea, poate strica intregul. Ori noi nu mergem doar cu parti, oricat ar fi de bune, ci cu intreg aluatul mergem in cuptor...

Buna este randuiala, buna e si o anumita ingaduinta. Cine are darul discernamantului, insa?...
Eu nu il am, totusi am citit ca si voi pe Parinti si am auzit pe unii preoti la care am evlavie.

Iata cateva ganduri, asa cum ma lasa acum memoria.

Sa nu fie corectitudinea mai mare decat dragostea. Ci sa se imbie reciproc.
Tipic, tipic, dar la inima nimic?...
Mai bine o biserica plina, cu oameni care se nevoiesc si se indreapta unul pe altul cu bunavointa, decat o biserica goala din care au fugit cu totii certati ca nu respectau regulile.
Unele obiceiuri sunt straine de invatatura crestina. Dar, fiind puse sub ochii nostri, sa deprindem rabdarea si sa ne bucuram ca prin intermediul lor (de contraexemplu) ne insusim mai bine dreapta invatatura, intelegind-o, cu bunavointa.
Ca respecti o regula sau alta, ai grija cand te afli la rugaciune sa pastrezi scopul: rugaciunea sa mearga, nu tehnica singura...
Sa nu aruncam pruncul din copaie odata cu apa murdara.
Fara babele astea de care radem noi cateodata, ar ramane goale bisericile noastre iar eu as uita pana si cantarile, marturisea un preot la un curs de muzica psaltica...

Cine stie, unul care ravneste dupa reguli si corectitudine, sa ajunga intr-o zi foarte milos, iar unul deja milos sa isi struneasca in mod corect dragostea, inaltind-o la masura sfinteniei.

Domnul sa ne lumineze! Dragoste in noi, pace intre oameni, bunavoire! AMIN+

P.S. Cand eram profesor, cel mai mult ma iritau elevii care, dupa ce chiulisera tot anul, vadeau dintr-odata mare duh de invatatura si bateau din picior la mine, ca, musai acum si, desigur, la perfectie, sa le lamuresc lor nu stiu ce taina...
Greu i-am suportat, desi am raspuns cum am putut fiecaruia... Si, desigur, ca sa priceapa trebuia sa o luam de la capt, sa dam paginile pe care nu le citisera inapoi... Si unii faceau ochii mari, intelegind in sfarsit de ce era mai bine sa aiba rabdare si sa fie la toate orele...
Ma intreb daca nu tot asa patim noi, cei ravnitori, cand, vorba unui batran calugar, bunul Parintele Gheorghe, il grabim dintr-odata pe Dumnezeu, de care multa vreme nu am vrut sa stim.
hai sa avem "puuutintica rabdare", sa nu o luam cu iuteala, sa ne strunim tineretea, fiara aceasta mare careia Domnul sa ii dea imblanzire...