[Ana-Maria N]

Orice creatură mă înspăimânta când eram copil, dar pe vreme ce am crescut am început să simt com*pasiune pentru orice creatură. Orice creatură mi se părea a fi mai puternică decât mine când eram copil.
Acum mă simt mai puternic decât orice şi simt compasiune fată de orice.
Fiindcă am învăţat să stau lângă Tine, Domnul meu, Carele eşti înconjurat de cete nemuritoare ca un munte acoperit de brazi. Iar eu am crescut din Tine ca un pom dintr-un munte.
Pe când eram copil, am luat fiecare zidire drept dascăl al meu şi am petrecut putină vreme cu fiecare dintre ele. Şi am aflat despre neputinţă şi moarte şi strigătul către Tine.
Am căutat creatura cea mai puternică, pentru ca să mă apuc de ea şi să mă izbăvesc de schimbare şi fluctuaţii. Dar ochii mei n-au văzut-o vreodată şi nici urechile mele n-au auzit de la ea, dar nici picioarele nu s-au împiedicat de ea. Timpul îi creşte pe toţi copiii săi spre a se lupta cu ei şi spre a-i îndoi ca pe o glumă şi a-i plesni în două şi a-i scoate din temelie, râzând de groapa muritorilor.
Am pus mâna pe o floare şi am spus: "în frumuseţe ea e mai tare decât mine". Dar când a sosit toamna, floarea a murit dinaintea ochilor mei, iar eu n-am putut face nimic spre a o ajuta. Aşa că mi-am întors privirea înlăcrimată de la ea şi am apucat copacii înalţi.
Dar o dată cu trecerea timpului copacii au fost scoşi din rădăcini şi au căzut la pământ precum ostaşii biruiţi, iar eu mi-am întors privirea înlăcrimată de la ei şi am apucat o piatră: "E mai tare decât mine", am spus eu, "cu ea mă simt în siguranţă".
Dar odată cu trecerea timpului piatra s-a prefăcut în ţărână dinaintea ochilor mei, iar vântul a spulberat-o, iar eu mi-am întors privirea înlăcrimată de la ea şi m-am prins de stele. "Stelele sunt mai tari ca orice altceva", am spus eu "mă voi agăţa de ele şi nu voi cădea".
Dar după ce am îmbrăţişat stelele şi am început să grăiesc cu ele în şoapte tainice, am auzit geamătul muribunzilor şi mi-am întors privirea înlăcrimată de la ele şi m-am alipit de oameni. "Oamenii umblă falnic, drept şi liber", am spus eu, "uite ce forţă este în ei; mă voi agăţa de ei ca să nu cad".
Dar odată cu trecerea timpului l-am văzut chiar şi pe cel mai puternic dintre oameni alunecând neaju*torat pe gheaţa timpului în prăpastia fără margini, lăsându-mă singur.
Asudat de atâta căutare am contemplat universul în întregul său şi am spus: "Tu eşti mai puternic ca orice. Mă voi agăţa de Tine. Ţine-mă strâns ca să nu alunec în prăpastia fără fund. Şi am căpătat acest răspuns: "în seara aceasta şi eu mă voi cufunda în prăpastia fără fund, iar mâine îmi va lua locul un alt univers, în zadar te legi de mine, căci eu îţi sunt un biet tovarăş de drum".
Din nou am revenit la oameni, la cei mai înţelepţi dintre fiii oamenilor şi le-am cerut povaţa. Dar ei s-au certat în timp ce îmi dădeau răspunsuri, până când moartea şi-a fluturat mâna şi a adus tăcerea m mijlo*cul cetăţenilor.
Din nou am revenit la oameni, la cei mai fericiţi din*tre fiii oamenilor şi le-am cerut părerea. (De parcă s-ar putea oferi vreo părere din partea celor ce cugetă trupeşte!): Dar ei m-au luat drept o glumă spre amuza*mentul lor, până când moartea şi-a ridicat toiagul şi le-a acoperit limbile cu ţărână.
Din nou mi-am întors fata către oameni, spre cei ce m-au zămislit şi m-au pus în rândul creaturilor şi le-am cerut părerea. Chipurile lor zbârcite au început să pălească; ochii li s-au umplut de lacrimi şi au început să murmure: "În neştiinţă am fost zămisliţi, în neştiinţă te-am zămislit şi pe tine şi neştiinţa noastră o împărtăşim cu tine".
Din nou am revenit la oameni, la prietenii mei şi am spus: "Ce credeţi, prietenii mei?" Dar ei au tăcut îndelung, până când ruşinaţi şi fără a-şi ridica ochii au început să murmure: "De multă vreme ne pregăteam să te întrebăm ce crezi, ce gândeşti tu".
Iar când am bătut la cea mai de pe urmă dintre uşi spre a-mi rosti întrebarea, uşa s-a deschis şi am văzut un mort purtat în afara casei.

Când n-au mai existat uşi la care să bat, chiar şi lacrimile au încetat să mai curgă şi o teamă cumplită şi-a înfipt ghearele în oasele mele.

S-a mai aflat o singură lacrimă în ochii mei şi ea s-a rostogolit în străfundul sufletului meu. Şi iată, o uşă necunoscută, la care a bătut această ultimă lacrimă, s-a deschis şi atunci ai apărut Tu, împăratul Meu şi Tatăl meu, înconjurat de întregime de cete nemuritoare ca un munte acoperit de brazi, cufundat într-o flacără nestinsă.
Iar lumina a început să dănţuiască precum numeroasele sunete ale unei harpe şi am auzit un glas spunând: "Eu sunt Cel pe Care tu îl cauţi. Alipeşte-te de Mine. Numele Meu este: EU SUNT"