[dobrin7m]

POVESTEA VORBII
Spun c-a fost odată un crai oarecare
Ce avea din fire un nas foarte mare;
El îsi vedea bine cusurul ce-l are,
Dar tot gândea cum că poate i să pare.
Supusii si altii, carii întrebase,
Că îi sade bine îl încredintase.
Căci cine-ndrăzneste la unul mai mare
Să-i spuie de fată cusurul ce-l are?
Tot pe acea vreme s-în acea cetate
Era s-o cocoană gheboasă în spate,
Ce o amăgise lingăii să crează
Că ea e în lume cea dintâe rază,
Cu poezii, versuri o încorunase
S-a se tinea zână o înfumurase.

Aceasta se duse la craiul odată,
Cu alt oarecine având judecată,
Si văzând că craiul hatâr ei nu-i face
Să vorbească-n parte-i după cum îi place,
Prerumpând cuvântul, zise cu mirare
- Va - a - ai de mine, ce nas ai mare!
Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,
Dar deocamdată nimic nu răspunse.
Ea însă părându-i că nu auzise
Între alte vorbe iară îi mai zise.
Craiul si aceasta o-nghiti cu noduri,
Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri
Si mai zise iarăsi: - Ce ciudat îmi pare!
N-am mai văzut încă asfel de nas mare!
Se înăspri craiul si zise: - Cocoană!
Stii că esti cu totul ciudată persoană!
Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare
Si nu-ti vezi cocoasa ce-o porti în spinare?
Si judeci p-al altui, el t-e greutate.
Plecând ea să meargă si iesind în tindă,
Zise craiul iară, privind în oglindă:
„Nu a fost minciună ce a zis nestine
Că greu se cunoaste cineva pe sine!“