In primul rand incerc sa imi imaginez un om iubitor de oameni, nu si de Dumnezeu, cata vreme zicem ca nu are credinta. Cum sa mi-l imaginez, oare?...
Daca nu are credinta in Dumnezeu, daca nu Il vede pe Domnul ca Izvor al dragostei, daca nu crede ca iubirea pe care o simte el ca om pentru semenii sai este un dar al lui Dumnezeu: atunci cui atribuie omul in cauza, iubirea?
Cum raspunde el la nelinistea buna: de unde vine iubirea mea?
Neraspunzind, ca tot credinciosul, "vine de la Tine, Doamne, slava Tie ca m-ai invrednicit de asa mare dar, pe mine care fara Tine nimic nu sunt!", ce raspuns poate da? Nu imi inchipui acum. Dar intrevad riscul caderii in parere de sine... Si atunci, cum ramane cu mantuirea, cu desertarea de sine etc.? Nu vad raspunsul, vad doar contradictii. Acest om va sfarsi sfasiat in contradictii launtrice. O lumina sfasiata, la aceasta duce iubirea lui, spre deosebire de Lumina lina a dumnezeirii, Lumina continua, moale si blanda...

In al doilea rand, omul acestei lumi a auzit de Dumnezeu iar credinta vine pe calea auzului, a cuvantului propovaduit. Atunci, ramane de explicat: cum de nu are credinta daca a auzit cuvantul? Nu inseamna oare ca a respins mesajul? Si daca a respins mesajul Evangheliei, a respins in primul rand credinta in Dumnezeirea lui Hristos. Or, tocmai pentru aceasta credinta se pogoara asupra omului dragostea Duhului Sfant, indumnezeind pe om, facindu-l impreuna/lucrator intru iubire, intru mantuire.

In al treilea rand, pe care eu il gasesc cel mai important, de unde are iubirea acestui om imaginar puterea sa faca binele? Iubirea lui Hristos este putere binefacatoare.
Un om care iubeste prin puterea lui personala? Nu m-as baza pe el, in anumite situatii... Puterea iubitoare a omului tradeaza repede, fiind extrem de limitata. La primele piedici serioase, puterea iubirii lui se transforma in puterea aruncarii cu pietre. Si in repros ca nu i-ai bineprimit "iubirea". Experiente avem cu totii fata de astfel de situatii in care vom fi fost, fiecare, cand intr-o tabara cand in cealalta.

Nu, iubirea omului fara credinta in Dumnezeu nu poate fi decat licarirea unei lampi oarecare intr-o bezna nesfarsita... Care si este, in ciuda tututor aparentelor, lumea noastra... Bezna, intuneric nesfarsit, parelnicii haotice, univers al scrasnetului si nonsensului strabatut ici-colo de ruguri de Lumina lina, salvatoare, drumuri spre liman.