Această poveste cu mântuirea lui Traian are două mari neajunsuri:
1. În primul rând, prezintă imaginea unui dumnezeu nedrept (practic, recunoaște că a mântuit pe cineva, deși nu trebuia sau nu voia să facă acest lucru, pentru că solicită în mod expres ca acest lucru să nu se mai întâmple);
2. În al doilea rând, sabotează întregul eșafodaj logic (atenție, logic, nu duhovnicesc) pe care se sprijină interpretările extremiste de genul celei a lui Cătălin2.
Introduce o contradicție logică directă între ceea ce învață Catehismul și ceea ce învață Sfinții (în Catehism scrie că nimeni nu se poate mântui fără a fi membru al Bisericii, iar Cătălin2, culmea, consideră catehismul adevărat 100%).
Prezintă imaginea unui om mântuit fără niciun fel de merit, fără fapte, fără credință și fără har, și a unui dumnezeu care regretă că l-a mântuit (pentru că numai atunci când regreți ceri să nu se mai repete ceea ce s-a întâmplat).
Pe scurt, nu este o poveste creștină.
|