Adevărul este că suntem, cu toţii, şi animale. Nu trebuie să ignorăm faptul că purtăm în noi acelaşi instincte. Care nu trebuie condamnate doar pentru că ele există. Însă trebuie puse la locul lor, adică jos, la bază.
Într-adevăr, dacă ar putea fi animal pur, lipsit de conştiinţă, omul ar fi nevinovat ca şi acesta. Însă tocmai felul în care suntem alcătuiţi, din suflet însetat de dumnezeire şi trup animalic face să fim într-un continuu război lăuntric.
Unii tind mai mult către animalitate şi atunci încearcă să-şi anihileze chemările duhovniceşti sau să şi le hrănească cu tot felul de senzaţii, pervertindu-le (pentru că vor căuta infinitatea în ceva finit, vor căuta mereu alte şi alte senzaţii, nefiind satisfăcuţi spiritual de niciuna). Deci tinzând către animalitate nu reuşim să fim, propriu-zis animale, ci coborâm mult mai jos, prin tot soiul de senzaţii, mai vulgare sau mai rafinate.
Alţii, dezgustaţi de noroiul în care sunt duşi de exacerbarea acestor porniri altfel fireşti, intră în contradicţie cu ele, căutând să le anihileze cu totul, urându-le în ei şi în alţii. În felul ăsta se înveninează, ajungând să trăiască un alt fel de iad decât primii.
Cred că suntem chemaţi să facem pace cu noi înşine, inclusiv cu firea noastră. Adică să punem frâul pe ea, să punem sufletul stăpân pe trup, iar sufletul să-l supunem duhului, deschis către harul dumnezeiesc. Şi spun pace, pentru că asta e starea firească. Trupul nu trebuie dispreţuit; el poate fi o bună slugă, însă un stăpân îngrozitor.
Faptul că mulţi bărbaţi nu reuşesc sau nu-şi propun asta e în mare parte, cred, din cauza inflaţiei de stimuli sexuali de care e îmbibată lumea noastră - la TV, pe stradă, oriunde întorci capul.
Nu cred că bărbaţii trebuie urâţi sau dispreţuiţi pentru starea asta; nici femeile, deşi atât unii cât şi celelalte sunt autori - mai mult sau mai puţini pasivi sau activi ai ei. Sunt şi autori, dar sunt şi victime, în acelaşi timp. NUmai că omul e chemat mereu de Dumnezeu să se ridice, să înainteze către El, să se desprindă de ţărâna din care e făcut, ca să se bucure de libertatea Duhului.
El e chemat, Dumnezeu stă cu mâna întinsă, dar dacă nu vrea el să se ridice, nimeni nu-l obligă.

p.s. Nu sunt sigur că era cazul să mai încerc şi eu un comentariu, după cel atât de plastic al lui Theodor.